Cetăţean, militant, măcar puţin
Ţin minte că am avut, de cîteva ori, cu un prieten plecat și foarte militant, discuția despre ce înseamnă să fii „un bun cetățean“. Un cetățean responsabil. Eu spuneam, susțineam chiar sus și tare că e suficient să-ți faci bine treaba, corect, cinstit și dedicat, să ți îndeplinești obligațiile față de familie așijderea și pe cele față de stat (atunci cînd nu sînt absurde). De asemenea, să încerci și ceva caritabil, atît cît te țin băierile, să faci ceva dezinteresat pentru cineva care se află într-o situație dezavantajoasă, să-l ajuți. Prietenul ăsta al meu spunea, însă, că trebuie să și lupți, și să încerci să schimbi ceva, mereu, să dovedești și o latură militantă. Eu nu eram neapărat de acord.
Și totuși, de-a lungul timpului, practica mi-a contrazis principiile așezate. În 1989, pe 21 decembrie, cînd, așa cum am mai scris, mă aflam în Facultatea de Limbi străine din Universitate, la un examen de Estetică (la care am luat, de altfel, 10), totul s-a zguduit din temelii, s a sfîrșit și a reînceput. Iar eu nu am avut cum să nu fiu parte din șuvoiul minunat, îngrozitor și învolburat care devenise viața. În ciuda planurilor mele fixe, de a mă apuca serios de treabă, după o perioadă tulbure, de a mă duce zilnic la facultate și de a lua numai 10 la examene, proaspăt măritată fiind. În ciuda acestor lucruri, cînd ne-au dat drumul din facultate (căci, inițial, s-au închis porțile), am plonjat pe strada unde se întîmpla totul. Am strigat, pe la prînz, puțin la Dalles (unde au murit primii oameni), am alergat bezmetică de colo pînă colo. Pînă cînd, la venirea serii, am ajuns la Universitate. Unde, pe de o parte, era ca la facultate: mai toți colegii noștri erau acolo și ne hăhăiam. Dar, în același timp, oameni mureau pe lîngă noi, ireal-real. E una din legile istoriei, pare-se, atunci cînd ne ia pe sus și ne obligă să o trăim periculos: încercăm să aplicăm, în momentele alea, regulile supraviețuirii cotidiene, ale firescului confortabil. Dar, evident, nu se mai potrivesc. Amestecul dintre dorința de a le aplica și ineditul, senzaționalul evenimentelor îți generează, pe de o parte, o stare de excitație și avînt, cînd lucrurile merg bine, și, pe de alta, de ridicare, cumva, deasupra a ceea ce se întîmplă, ca atunci cînd ești bolnav sau ai un accident, cînd se petrece ceva negativ. Așa s a întîmplat cînd, pe 21 decembrie, a început să se tragă în jos: am fugit, cît de repede puteam, nevenindu-mi să cred ce se întîmplă, în același timp.
În ultimul an de facultate, cel la cerere, anul al V-lea, în care am făcut numai ce am vrut noi, ne-am trezit, brusc, cu toată facultatea în Piața Universității, pe post de golani. Nu am mai putut face nici un curs altundeva decît în stradă: pur și simplu, așa erau vremurile. Așa cerea calitatea mea de cetățean. Istoria era, iar, peste mine, nu se putea altfel. Într-o bună dimineață, am constatat că nu puteam intra în facultate din cauza minerilor. Colegi de-ai mei din Liga Studenților au apărut la o conferință de presă cu capetele sparte și coastele rupte. A fost un coșmar de care nu vreau să îmi amintesc, deși, de fapt, nu o să-l uit niciodată.
Cum spuneam, uneori nu poți să nu fii, brusc, mai mult cetățean decît altceva. Pălăria asta (că tot se vorbește de mai multe pălării) devine, brusc, învăluitoare, se lipește pe căpățîna ta și nu mai poate fi scoasă. Istoria iese din cărți și devine concretă, înglobîndu te fără drept de apel și pierzîndu-te în faldurile ei devenite tentacule. Așa mi s-a întîmplat și mie acum aproximativ o săptămînă, cînd am văzut, la televizor, cum a fost adoptată celebra Ordonanță 13. Eram un „simplu cetățean“ proaspăt sosit acasă, înfometat și cvasi-adormit, care a deschis televizorul. Vederea ședinței de guvern mi-a schimbat, brusc, statutul: statutul ăla confortabil, binecunoscut, de spectator al știrilor din fotoliu. Fotoliul s a dovedit că nu mă mai ținea, ci mă arunca din căldura lui de-a dreptul în mersul istoriei. E adevărat că în mersul ei mic, de cetățean așezat și precaut, care niciodată nu a fost chiar în primele rînduri la mitinguri, care nu prea a strigat și nu și-a făcut pancarte. Dar a fost prezent.
Așa cum am fost și acum, cît de des am reușit. Pentru că pur și simplu nu am putut altfel. Din spectatorul și consumatorul placid de cultură populară de pînă atunci, am devenit, temporar, o cetățeancă protestatară liniștită, aș zice, care stătea cuminte la locul ei din mulțime. Și care, pentru prima dată după mult timp, se simțea acolo acasă. Și chiar, de multe ori, fericită.
Pentru că i s-a părut mare lucru, miraculos chiar, aș zice, cum au ieșit oamenii să protesteze. Pentru o chestiune legislativă, am zice. Dar, de fapt, pentru una de principiu, de mentalități și de morală. Au făcut-o pașnic, civilizat, dar hotărît. Contrazicînd nenumăratele prejudecăți de două parale la adresa „românilor“ (da, știu, generalizările ne omoară), care nu fac, nu dreg, nu pot.
Foto: Andrei Ivan