Centrul vechi
Am văzut un Alexander Portnoy în Centrul Vechi. Avea blugi, sacou şi un rucsăcel. Părea mult îmbătrînit, dar în ochi îi mai juca sclipirea aia de conştiinţă acută de sine. Avea în faţă ceva ce părea a fi un pahar cu vin alb şi lîngă el două fete, ghide de ocazie, care pronunţau „neişănăl“ şi „interneişănăl“. Satir bătrîn şi acrit, cine ştie de ce aterizase în Bucureştii noştri! Multe şi mărunte poţi vedea şi auzi în centrul ăsta vechi. Păcat că zona asta mă refuză.
Pentru că m-am rătăcit şi mă rătăcesc de cînd mă ştiu în ghemuşorul de străzi de cîteva sute de metri: Lipscanii, Covacii, Şelarii şi Blănarii. Pentru că nu pot privi cu un ochi de turist detaşat amalgamul de clădiri renovate şi de magherniţe delabrate. De străzi proaspăt pietruite şi de podeţe provizorii de lemn năclăite de noroi uscat. Lumea pestriţă de acolo mă ameţeşte. Sigur că mai poţi zîmbi cînd, mergînd pe una dintre străduţe, ridici capul la auzul unei bormaşini gospodăreşti: într-o clădire îngustă lipită de un club-bar cu pretenţii, la etajul 1, un nene în maiou dă găuri deasupra capului unei cariatide de ipsos rămase fără nas: îşi pune un Dolce. Locuitorii Centrului Vechi şi vizitatorii sînt ca apa şi uleiul. O fată cu piercing în sprînceană pozează cu iPhone-ul un maidan plin de gunoaie unde cineva îşi atîrnase rufele în plină vedere. Mamăi în şlapi şterg cu mîna goală mucii nepotului desculţ. Sînt privite ca exponatele de muzeu de vorbitori de englezească şi nemţească. Tii, ce colorit local! Ce excursie reuşită, cîtă viaţă adevărată! Iar acum hai să ne îmbătăm ca porcii în Nuştiucare Pub.
Amestecătura aia de clădiri o avea farmecul ei. M-a mînat curiozitatea odată să intru într-unul dintre gangurile dubioase care se revarsă în stradă. La dreapta, o uşă dublă cu lemnul crăpat era larg deschisă şi dădea spre nişte trepte late, tot din lemn. Am intrat. Ţipenie. Lumina de afară se strecura cu greu prin cîteva ferestre înalte, înguste, crăpate şi foarte murdare. Am ajuns undeva la etajul 1 într-un hol rotund, încăpător. Într-un colţ – troace, haine şi cutii de carton. Se auzea un televizor. Nu eram chiar într-o casă de oameni, dar eram pe aproape. În dreapta, spaţiul holului fusese muşcat de un soi de despărţitură cu geamuri şi perdeluţe. De acolo se auzea televizorul. Am mai întrezărit un frigider burtos şi o masă. Am plecat. Intimitatea acelei clădiri fusese desfiinţată la finele anilor ’40. Aşa rămăsese şi acum. Căscată în stradă, cu maţele la vedere.
Nu-i înţeleg nici pe puştanii care roiesc pe terase. Parcă la vîrsta lor noi aveam măcar nişte beri în faţă. Ăştia se fîţîie de colo-colo, n-au stare şi cer încontinuu ţigări. N-am eu atîtea pachete cîte ţigări gratis au ei nevoie. Unul dintre ei, de la o masă aproape lipită de a noastră, a reuşit să mă scoată din sărite. Scaunul pe care stătea părea a fi viu şi se ciocnea periodic de spătarul scaunului meu. Vorbea extrem de tare cu o voce care se mai rupea cînd şi cînd într-o scîrţîială prepuberă. Îi spunea amicului de Cola „bro“. Oi fi îmbătrînit. „Hai atunci într-un club unde e muzică live“, mi se spune.
A fost mai rău. Nişte rockeri fanaţi de pe vremea cînd eu eram probabil în generală scremeau un soi de Dylan sau ce-o fi fost aia. Joane Baeze bete cui ţineau isonul. În hruba aia era cald, umed şi mai mult fum de ţigară decît îmi puteau duce plămînii. Şi un zgomot „live“ infernal. Am ieşit. Afară, magazinele de pe vremea lui Ceauşescu identic conservate. Puţinele locuri unde mai găseşti fermoare şi degetare. Rochii de mirese. Artizanat românesc. Păpuşi groteşti în costume populare. Un butoiaş minuscul de vin din lemn lăcuit. Totul pus în vitrine ieşite parcă din închipuirile unei gospodine care a luat-o razna. Spre bulevard, doi englezi cu jobene verzi, uriaşe, rămase de pe la un sfînt Patrick irlandez se împleticeau urlînd spre un taxi. Şoferul, cu mobilul la ureche, le-a deschis rînjind portiera. „Hai pa, bă, că m-am ocupat din centru’ vechi!“
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.