Cele patru cărți de arhitectură ale lui Andrea Palladio (2)
„Mi-am luat maestru și călăuză pe Vitruviu.”
Andrea Palladio
Avînd ca modele asumate pe Vitruviu și arhitectura antică, Palladio definește arhitectura în spirit vitruvian: „Trei lucruri (cum spune Vitruviu) trebuie luate în seamă la orice construcție, fără de care nici un edificiu nu va merita să fie lăudat, și acestea sînt: utilitatea, durabilitatea, frumusețea“. Definiția dată astfel de Palladio nu este originală, originalitatea venind din înțelegerea diferită, mai completă, prin prisma evaluării programelor de arhitectură practicate de autor, a celor trei atribute. Totuși, ambiția lui Palladio nu este să redescopere lucrurile deja deslușite de predecesorii săi, ci, mai degrabă, să completeze munca acestora ori să aducă lumină acolo unde tratatele precedente nu izbutiseră să clarifice un fenomen. De exemplu, capitolul al șaptelea, „Despre Atrium Testudinatum”, problemă greu de tratat din pricina carențelor textului vitruvian, îi prilejuiește autorului propria interpretare bazată pe observarea directă a morfologiei arhitecturale, observație însoțită de o minuțioasă documentare grafică.
Autorul tratează despre materialele de construcție (lemnul de construcție, pietre, nisip, var, metale) și despre construire („despre calitatea terenului unde trebuie așezate temeliile”, „despre temelii”, „despre diferite feluri de a construi ziduri”, „despre felul cum cei din Antichitate construiau clădirile din piatră”, „despre ziduri și părțile lor componente”. El insistă cu scrupulozitate asupra necesității unui deviz realizat cu acuratețe și asupra planificării minuțioase a etapelor de construire. Scopul acestui îndrumar este să completeze cunoștințele generale din domeniu: „Deși Vitruviu, Leon Battista Alberti și alți autori de seamă ne-au dat reguli foarte utile în alegerea materialelor, pentru a nu lipsi nimic din cărțile mele, voi da eu cîteva îndrumări, rezumîndu-mă la cele mai necesare”.
Este fără îndoială interesant de observat că Palladio nu face diferența între arhitect și constructor. Arhitectul este în primul rînd constructor, iar alegerile majore pe care acesta le face, bunăoară cele cu privire la adîncimea fundației, se fac în baza experienței de constructor și a capacității de a analiza calitatea terenului. Să nu uităm că în epocă nu se efectuau studii geotehnice, iar măiestria arhitectului de a stabili adîncimea de fundare, structura și dimensiunile fundației, avînd la dispoziție un pahar cu apă pus pe pămînt ori o tobă, vorbește despre o legătură cu pămîntul astăzi uitată, cîtă vreme toate palatele palladiene din Vicenza ori din Udine (zone seismice cu cutremure de suprafață) au supraviețuit secolelor.
Andrea Palladio
Este adevărat că definiția pe care o dă Palladio arhitecturii nu este originală și autorul nici nu ne spune ce este arhitectul. Dar, pe tot parcursul tratatului, Palladio explică nu ce este, ci ce face arhitectul, din perspectiva cunoștințelor necesare prezente în tratat. Avem astfel o imagine cuprinzătoare cu privire la rolul arhitectului în societatea post-renascentistă pe de o parte și în relație cu meșterii și constructorii pe de alta. Rolul arhitectului pornește de la alegerea terenului și se termină cu realizarea ultimelor decorații interioare și exterioare. Arhitectul gîndește construcția, o proiectează, apoi o construiește, conducînd șantierul. Responsabilitatea construcției aparține, în întregime, arhitectului.
În capitolele dedicate celor cinci ordine folosite în Antichitate, prezentarea acestora nu se face după Vitruviu, ci după constatările autorului studiind clădirile antice. Avem de-a face cu o reinterpretare a codurilor comunicate de ordinele clasice căci Palladio ajunge la concluzii diferite față de „maestrul și călăuza” sa. În paranteză fie spus, nici nu ne așteptam ca Palladio să propună aceeași codificare cu Vitruviu, cîtă vreme maestrul vicentin studiase inclusiv clădirile construite după moartea lui Vitruviu, deci avînd o bază de analiză mult mai amplă și mai recentă. Definirea proporțiilor se face utilizînd modulul și nu unități de măsură locale, aceasta denotînd o aspirație către universalitate. Permițîndu-ne un excurs, templul lui Solomon se relevă unei singure persoane cu dimensiuni foarte precise, exprimate în unități de măsură locale (coți și picioare). Menirea lui era să fie construit o singură dată, deci era vorba despre o aspirație către unicitate. Prin antiteză, Palladio aspiră la universalitate. Ordinele antice sînt prezentate în cadrul tratatului pentru a fi reproduse, iar acest țel a fost atins cu asupra de măsură prin ceea ce avea să fie numit stilul palladian, fenomen arhitectural larg răspîndit în Europa și colonii. Era de altfel normal să se întîmple așa și nu altminteri, din moment ce vilele lui Palladio ilustrează o aplicare potrivită și armonioasă a teoriei celor cinci ordine. Ce e mai ușor decît să transpui, în Anglia, de pildă, ce a proiectat Palladio la Vicenza, copierea cît mai fidelă fiind un garant al frumuseții edificiului? Inigo Jones și Christopher Wren sînt doar doi dintre cei mai cunoscuți arhitecți englezi care au preluat și practicat stilul palladian.
Și totuși, ne aflăm în fața unei dileme nemărturisite, ridicate de însuși autorul: dacă cele patru cărți se referă mereu la Vitruviu și la ordinele antice, la mărețele clădiri ale Antichității prezentate pe larg în cartea a patra, de ce ilustrarea aplicării juste a conceptelor antice se face prin intermediul clădirilor palladiene care prezintă inovații majore din punct de vedere morfologic și al plasticii formale? Și aici apare și o problemă de structură a tratatului. Prima și a doua carte au fost publicate cu sprijinul contelui Angaranno, a treia și a patra prin mărinimia ducelui de Savoia, prințul Emanuele Filiberto. Cartea întîi este despre cum să construiești, cum să folosești materialele și care sînt regulile de proiectare. Cartea a doua (care ar fi fost ultima a tratatului dacă prințul de Savoia ar fi fost mai puțin mărinimos) este despre ce trebuie să rezulte dacă respecți cartea întîi. Ciudat! Pentru că asta este tocmai cartea a patra, cuprinzînd relevee ale construcțiilor antice. O lămurire ne-o dă chiar Palladio care, în capitolul al treilea al cărții a doua, vorbește despre frumusețea vilelor sale față de arhitectura urîtă și lipsită de eleganță a predecesorilor (recenți).
Deși lipsit de modestie, Palladio reușește să ne transmită un mesaj puternic, atît prin cele patru cărți de arhitectură, cît și prin ampla sa operă construită, pe care tratatul însuși se bazează. Preluarea arhitecturii sale și apariția stilului palladian, cu elemente inconfundabile, au consolidat în imaginarul colectiv ideile de armonie și solemnitate, concomitent cu acelea de inovare și cutezanță, fermenți puternici pentru arhitectura secolelor ce i-au urmat. În aceste condiții, ne putem oare mira că arhitectură palladiană se construiește încă?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: Basilica Palladiana, Vicenza (wikimedia commons)