Celălalt

25 februarie 2015   Societate

Aş dori ca în preambulul discuţiei despre „celălalt“ să povestesc cîteva întîmplări, unele legate de trecutul meu şi altele care nu au legătură cu mine. Toate, după cum veţi vedea, deşi nu au legătură între ele, sînt relevante pentru medii sociale diferite, aflate în stadii de dezvoltare diferite. Ele sînt relevante pentru oameni şi atitudini umane care pot construi viaţa sau pot distruge viaţa. Prima întîmplare face parte din trecutul meu îndepărtat în care, în calitate de economist stagiar, am fost „băgat“ fără voia mea într-un birou cu un fel de fiinţe care aveau două mîini, două picioare şi care uneori mai şi vorbeau. Mă purtam frumos cu ei şi chiar aveam un uşor sentiment de inferioritate dat de vîrsta lor şi de anii îndelungaţi pe care oamenii îi aveau acolo, la locurile lor de muncă. Mi s-a dat şi mie de lucru şi încercam să mă achit, pe cît îmi permiteau talentele funcţionăreşti, de lucrările respective. Se întîmpla însă că periodic, exact cu o zi sau două înainte de raportări, îmi dispăreau din (sau de pe) birou tot felul de hîrtii sau documente pe care le elaborasem, cum spuneam, cu eforturile unui tînăr absolvent care nu dorea să iasă în evidenţă nici ca prost, dar nici ca deştept. Munceam la refacerea lor şi nu m-am gîndit niciodată la ceva rău sau răutăcios în jurul meu, numai că totul tindea să devină regulă, adică dispariţia hîrtiilor. În cele din urmă, exasperat, povestesc întîmplările unui tînăr coleg din alt birou, care, nelăsîndu-mă să termin povestea, îmi spune să merg urgent la director şi să-i povestesc şi lui. Ca să nu mai lungesc povestea, am ajuns la director, care m-a ascultat îndelung, apoi a chemat şefa de la resurse umane şi i-a cerut scurt, pe un ton care nu admitea comentarii, să mă mute de acolo. Mai tîrziu am aflat că mă aflam într-un birou în care toată lumea avea studii medii şi că într-adevăr mă aflasem în mijlocul unei mici şi odioase conspiraţii. Aveau „ceva“ cu tînărul absolvent de studii superioare şi foloseau metodele pe care le aveau la îndemînă pentru a-l pune în inferioritate. Tînăr absolvent fiind, nu luasem contact cu nimicnicia umană şi am reţinut întîmplarea ca fiind prima dintr-un lung şir de fapte şi întîmplări de care aveam să mă lovesc toată viaţa într-o lume românească care funcţionează asemenea Patului lui Procust şi care amputează la întîmplare capete sau picioare, iar cei care sînt mai „înalţi“ sînt tăiaţi fără milă, fără remuşcări şi fără regrete. O lume românească prizonieră a propriilor şi infinitelor sale egoisme şi răutăţi. Starea asta nu s-a schimbat prea mult şi ne costă în fiecare clipă destine, bani, eficienţă şi, nu în ultimul rînd, linişte şi bunăstare. Odată cu libertatea, au fost şi sînt mulţi oameni care au plecat din ţară după bani, dar şi după linişte. Mai ales după linişte… 

Cafeaua liberă 

A doua întîmplare pe care doream să o povestesc este legată de un prieten italian, regizor de teatru, unul din oamenii care iubesc mult România, deşi la prima sa vizită aici şi-a lăsat ceasul cel scump, din familie, acasă pentru că auzise că pe aici se fură „al dreacului de mult“, cum povesteşte şi acum amuzat. Este un om spre vîrsta maturităţii depline, care a văzut multe, care poate face comparaţii şi ale cărui comparaţii le poţi asculta cu plăcere pentru că sînt valabile. Tocmai discutînd despre egoismul şi răutatea exagerată a românilor faţă de ei înşişi, îmi povesteşte că în orăşelul în care locuieşte, de cînd se ştie, există un obicei al cafenelelor. Este un obicei simplu în manifestarea sa şi care vine probabil, spune el, din vremurile trecute în care Italia era foarte săracă. Atunci cînd mergi într-o cafenea şi ţi se aduce nota, cel care are bani plăteşte o cafea în plus, care rămîne „liberă“, adică achitată şi neconsumată. Cînd şi cînd se deschide uşa cafenelei şi cineva care este sărac sau nu are atunci în buzunar bani pentru o cafea întreabă dacă există o cafea „liberă“. Dacă da, este poftit la masă şi omul bea o cafea. Nimeni, niciodată, nu ştie cui plăteşte cafeaua şi nimeni, niciodată, nu ştie cine i-a plătit cafeaua. 

Fuga cu liftul 

O altă întîmplare este una pe care o trăiesc aproape zilnic, de mai multe zeci de ani, şi cu care îmi este imposibil să mă împac. Stau la un etaj superior al unui bloc ce are lift şi aproape în fiecare zi, cînd mă apropii de scara blocului, văd de la distanţă un vecin sau o vecină care se află deja în interior, pregătindu-se să ia liftul. Niciodată – sau, mă rog, în extrem de rare cazuri – vecinul sau vecina respectivă, văzîndu-mă, nu-mi îmi face semn să mă apropii şi nu mă aşteaptă să urcăm împreună în lift. Regula este că, atunci cînd mă vede, persoana respectivă devine brusc grăbită, trage repede uşa la lift, trîntind-o cu zgomot, şi pleacă grăbită, evitînd un contact interuman care ar fi însemnat cîteva secunde de socializare. Nu reuşesc să mă obişnuiesc şi, de fiecare dată, fuga de mine a unor vecini, care mă cunosc de decenii, îmi provoacă tristeţe. 

Împărţirea maşinii 

O altă întîmplare ce mi-a rămas în memorie este povestită de Francis Fukuyama în cartea sa

(Editura Humanitas, Bucureşti, 2002). Autorul povesteşte, ca exemplu de capacitate umană de dezvoltare şi creaţie de relaţii sociale, cum se manifestă oamenii într-o împrejurare comună a vieţii. Într-unul din marile oraşe americane, din cauza aglomeraţiei fără sfîrşit, s-a interzis intrarea în oraş a maşinilor care aveau în interior mai puţine persoane decît capacitatea de transport. Din acel moment, oamenii au început să lase maşinile acasă şi să apeleze la un set de reguli nescrise, dar dezvoltate rapid de comunitatea respectivă, şi anume: cei care conduc maşina vin, pentru a-şi completa locurile goale, numai în anumite locuri, un bărbat nu circulă niciodată însoţit doar de o femeie, niciodată cel care vine cu maşina nu percepe bani de la cei transportaţi şi nu invocă motive pentru a-i da jos din maşină înainte de intrarea în oraş ş.a.m.d. Sistemul descris de Fukuyama funcţionează şi este dat ca exemplu de răspuns uman, de nouă construcţie socială în efortul de adaptare la o realitate exterioară restrictivă. 

Om moral, om social 

„Celălalt“ sau nivelul de asociere umană şi construcţie socială a fost preocuparea multor cunoscători ai omului şi relaţiilor de tip social. Omul moral, conştient de sine şi cu un sistem de valori, apare odată cu dimensiunea asociativă a fiinţei noastre, cu conştientizarea „celuilalt“ (vezi Jean Hugues-Dechaux, „Reflecţii despre om şi viaţa socială în gîndirea presociologică“, în Dumitru Otovescu, coord.,

Editura Beladi, Craiova, 2010, p. 221). Tocmai aceasta este distincţia fundamentală între „omul natural“ şi „omul social“, este vorba despre părerea pe care omul social o are că judecata „celuilalt“ este importantă pentru el. Omul social este un om moral, pe cînd omul natural este un om amoral. 

O dimensiune a conştiinţei umane trezite o reprezintă sociabilitatea. Ortega y Gasset arată că: „Socialul ne apare atribuit numai oamenilor. Se vorbeşte şi de societăţi animale – stupul, furnicarul, termitiera, turma –, dar, fără a intra în alte considerente, ajunge să spunem că omul, ca realitate, nu a putut fi redus la realitatea animală, astfel încît nu putem, cel puţin deocamdată, să considerăm ca sinonim cuvîntul societate cînd vorbim de „societate umană“ şi de „societate animală“. Prin urmare: 1) Socialul constă în acţiuni sau comportamente umane (…); 2) Cînd îşi exercită presiunea asupra unui tip de repertoriu de acţiuni, de idei, de norme, de tehnici, ele îl obligă pe individ să trăiască la nivelul timpurilor şi îi injectează, cu voia sau fără voia lui, moştenirea acumulată în trecut. Mulţumită societăţii, omul este progres şi istorie.  Societatea tezaurizează trecutul; 3) Automatizînd o mare parte din conduita persoanei şi oferindu-i gata rezolvat programul a aproape tot ce are de făcut, ele îi permit să-şi concentreze viaţa personală, creatoare şi cu adevărat umană, în anumite direcţii, ceea ce altminteri i-ar fi cu neputinţă individului. Societatea îl situează pe om într-o anumită libertate de acţiune şi-i permite să creeze ceea ce este nou, raţional şi mai desăvîrşit“ (vezi

Sociabilitatea stă la baza manifestării omului între oameni, avînd drept fundament dorinţa de recunoaştere. În acest sens foloseşte Aristotel sintagma de zoon politikon, de fiinţă ce are nevoie de reflectare şi de regăsire pe sine prin ceilalţi oameni. Socializarea este un atribut al eului, care începe în familie şi se finalizează în cuprinderea întregului univers, în cazul omului contemporan care acţionează şi interacţionează la nivel planetar. (Există o tendinţă modernă în ştiinţă, alături de care ne situăm, de a considera că sistemele sociale umane sînt cele mai complexe, mai complexe chiar şi decît cele ale naturii, studiate de ştiinţele naturii, sau decît cele naturale, studiate de către ştiinţele naturale. Iată ce spune Wallerstein: „În domeniul fizicii există o mişcare a cunoaşterii, din ce în ce mai puternică, o mişcare a studiilor complexe, care vorbeşte despre săgeata timpului, despre incertitudini şi care crede că sistemele sociale umane sînt cele mai complexe dintre toate sistemele“ (Immanuel Wallerstein, „Statutul sociologiei ca ştiinţă socială“, în Dumitru Otovescu, coord.,

, Editura Beladi, Craiova, 2010, p. 106). 

Fukuyama consideră că „sociabilitatea umană începe cu relaţia de înrudire, altruismul fiind proporţional cu gradul de rudenie“ (Francis Fukuyama,

, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 195). Despre acest tip de relaţionare discutăm la omul primitiv. Omul modern a dezvoltat forme extrem de complexe de socializare şi cooperare, de-a lungul istoriei afirmîndu-se legea conform căreia individul uman are tendinţa de a renunţa la egoism şi de a beneficia de avantajele socializării şi cooperării, ca fiinţă umană cu interese bine cunoscute şi bine conştientizate. 

Cooperarea învinge egoismul 

Prin socializare, omul repoartă o victorie în faţa naturii şi a tendinţelor sale egoiste. Apartenenţa laolaltă, traiul în comun se fundamentează pe „conştiinţa de specie“, aşa cum o numeşte mises în

(Ludwig von Mises,

, p. 112). Oamenii au tendinţa naturală de a vedea în ceilalţi oameni posibili colaboratori şi realizează că, dacă sînt împreună, frica ancestrală poate deveni un sentiment mai uşor de suportat. Locuirea împreună şi aşezările comune din ce în ce mai sofisticate au la bază aceeaşi dorinţă nemărturisită de a trăi mai sigur, mai uşor, mai durabil şi mai mult. Egoismul este permanent învins de cooperare. Francis Fukuyama, în a sa genealogie a moralei (

Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 196), îşi pune întrebarea: „Cum reuşesc agenţii raţionali, dar egoişti să ajungă la norme de cooperare care maximizează bunăstarea grupului, din moment ce ei se simt tentaţi să abandoneze soluţia cooperării şi să obţină beneficii mai sigure pe cont propriu?“. Da, comportamentul uman este înclinat spre egoisme şi interes propriu, numai că, pe măsura evoluţiei sale, omul conştientizează avantajele societăţii şi se comportă logic ca o fiinţă socială şi sociabilă. Cooperarea este baza existenţei umane. Prin cooperare şi asociere, omul dezvoltă morală şi îşi impune existenţa în timp. Kant subliniază că morala (vezi şi Vasile Morar,

,

, pp. 10-11) este baza vieţii umane, dăruită de Dumnezeu şi fără de care nu am avea acces la Dumnezeu. Vorbim aici despre morală atît ca act de conştiinţă, cît şi ca set de reguli ale colectivităţii. („morală – ansamblul normelor de comportare a oamenilor în societate unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate“, vezi

). Cheia dezvoltării şi perfecţionării dimensiunii sociale a caracterului uman, pe baza moralei elaborate şi utilizate în timp, o reprezintă istoria şi aşezarea civilizaţiei umane în tiparele ei naturale. Milităm pentru recunoaşterea unei asemenea legităţi şi recunoaştem în acelaşi timp rolul omului ca fiinţă creatoare, care poate modifica lumea materială exterioară prin efortul minţii şi braţelor sale („Nimic din ce este substanţial nu i-a fost dăruit omului. El este obligat să-şi facă totul“ – José Ortega y Gasset,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 23). Omul în sine, fără „ceilalţi“ în jurul său, este lipsit de valoare. „Ei“ ne sînt oglinda şi tot „ei“ ne sînt sistemul, referenţialul existenţial. Le datorăm totul, din prima clipă a naşterii pînă în ultima secundă a dispariţiei. Egoismul este Apocalipsa şi cooperarea este amînarea sfîrşitului nostru ca specie pe pămînt. Nu avem de ales, cooperăm sau dispărem. Am învins prin cooperare şi putem fi învinşi de egoism. Sîntem într-un impas şi reconstrucţia socială, sau capacitatea de a ne reinventa ca oameni ce trăiesc în comun, ca vecini, este marele examen al viitorului. 

Cînd ne vom purta ca nişte vecini? 

Omul liber este atît de puternic şi îşi afirmă puterea pe planetă şi datorită infinitelor sale posibilităţi de asociere şi cooperare. Trebuie să înţelegem că omul singur traversează iadul, iar omul social, omul în mijlocul oamenilor, trăieşte altfel, mult mai bine (iubirea aproapelui despre care vorbeşte creştinismul este ceva profund, uluitor şi unic, în substanţa acestei religii a noastre). Povestea asta cu politicienii cei răi care ne distrug viaţa are şi o nuanţă pronunţată de joc imbecil de-a „alergata în jurul corcoduşului“. Este adevărată, numai că o folosim prea des şi nu este singura cauză pentru care trăim rău. Războiul tuturor împotriva tuturor continuă. Cînd îl oprim? Cînd începem să ne purtăm ca nişte vecini? Încercăm? De mîine? Sau mai bine de lunea viitoare? Sigur, o să spuneţi că pe drumul acesta, al unui asemenea comportament atent şi generos, trebuie să păşim cu toţii deodată. Nu este adevărat. Încercaţi şi individual, o să vă facă bine!  

A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007,

Mai multe