Cel mai mare păcat al meu pe anul trecut

Am lăsat geamul deschis la balcon ca să-mi scot mirosul de pește mort din slip și din șlapi și, ce crezi, am omorît plante nevinovate. Păi, dacă n-am gîndit? Nu am gîndit. Mi-am spus să nu mai miros a pește mort și, cînd colo, nu m-am uitat la plantele de pe balcon. Am deschis geamul pentru aer proaspăt, chiar așa gîndeam, că era o noapte geroasă, și uite în ce dandana am dat. O noapte de ger peste plante nevinovate. Erau fire de iarbă, chiar și valoare. Supraviețuiseră peste an și eu le am omorît. Omorît. Terminat. Una nu mai mișcă. Sînt înghețate. M-am pedepsit nu știu cum. De exemplu, mi-am spus că voi cumpăra de la mătuși niște plante peste primăvară. Dar cum de asta-i pedeapsă? Să-nlocuiești? Nu-i pedeapsă. E să nu mai aibă planta aia nici memoria morții, nici umbra morții să nu rămînă din ea. Nu, nu, așa ceva nu merge. Nu-i bună ideea. Eu vreau să trăiască măcar memoria lor. Să țin minte că erau verzi acolo pe balcon. Să mi arunc papucii pe foc și izmenele. De ce aș face așa ceva? Să intru la datorii ca prostul? Nu, cum să mă pedepsesc? Să stau o noapte gol în frig? Păi, nu-i disproporționată pedeapsa? Cum așa? Păi, plantele n-au avut chiloți pe ele și au înghețat, logic. Să fiu pedepsit cum le-am pedepsit eu. Chiar e prea de tot. N-am înnebunit. Sînt niște plante, în definitiv. Au murit? Să le fie de bine. Uite, nu mă îndur să le arunc. Se uită la mine zilnic cu privirile-frunze înghețate. Parcă-s vii. Parcă trăiesc.