Cei mai frumoși ghiocei
În copilăria mea mică, bunicul avea o curte cu o grădină mare, cu flori, ca la carte, așa cum și-ar imagina fiecare. Grădina era, într-un fel, centrul gospodăriei lor.
După ce s-au mutat din casa în care stăteau cu chirie, în propria lor casă (care fusese ocupată ani întregi de un colonel de Securitate, cred, care nu putea fi urnit de acolo), bunicul meu a continuat să aibă grădină. Și în față, și în spate, căci așa era curtea alcătuită: cu două petice de pămînt paralele, unul la intrare și altul în spate, legate printr-un culoar destul de îngust. Dar parcă grădina n-a mai fost la fel ca în copilăria mea mică.
Deși același furtun negru cu mov o uda conștiincios în fiecare după-amiază, pe la 5. Deși aceleași oale părăsite de bunica mea după ani de fidelă folosință și aceleași găletușe abandonate de mine după ani de cozonaci de nisip deveniseră acum ghivece cu busuioc, ardei, roșii... Totul minimalist, cîte puțin din fiecare. Într-o estetică a utilitarului și a descurcărelii. Nu a urîtului, pentru că improvizațiile bunicului meu nu erau urîte. Erau dincolo de urît și de frumos, prin intențiile lor bune și victoria lor, în ciuda mijloacelor puține. Erau înduioșătoare și funcționale, în același timp.
Dar ceva în alcătuirea noii grădini nu mai avea din îndrăzneala și „glamour”-ul (păstrînd proporțiile) celei de dinainte. Era o grădină de supraviețuire: oricum, și bunicii mei aveau cu zece ani mai mult decît în casa precedentă. Puterile lor nu mai erau aceleași, începeau să vină peste ei valuri mai acute de boală și bătrînețe. Era ultima lor zbatere de viață, cel puțin împreună, înainte de anii de prea multă liniște care aveau să urmeze.
Pînă și păsăretul care însoțea întreprinderile bunicului meu nu mai era același: în casa de dinainte, guguștiucii erau zburătoarele grădinii. Cînd mă străduiam să adorm după-mesele, în casa tip vagon, guguștiucii mă țineau trează și-mi stîrneau meandrele imaginației. La noua casă, în mijlocul curții din spate trona un stîlp. Nici nu mai știu care era utilitatea lui inițială. Ceea ce-mi amintesc, însă, e că la mijlocul lui trona o farfurie sau un talger unde bunicul meu punea mîncare pentru vrăbii. În fiecare zi. Și-n fiecare zi veneau puzderie, agitîndu-se și ciripind gureșe, împroșcînd, în entuziasmul lor, în stînga și-n dreapta cu mălai ori firimituri. Vrăbiuțele erau, cu siguranță, păsăretul noului stabiliment. Stăteam uneori să le privesc à la longue. Ba mai mult, cînd se apropia vreun motan mai tupeist, aveam funcția de bodyguard. Îl alungam zgomotos.
Așa cum era ea, imperfectă și mai curînd utilitară, noua curte își păstrase, însă, poezia. Din peticele de pămînt presărate pe ici, pe colo, își scoteau capetele cele mai neașteptate plante și flori. De pildă, țin minte cum ne jucam cu gura-leului pe parcela din față. Și tot de acolo, cînd stăteam la taclale cu prietena și vecina mea de pe vremea aceea, îmi aduc aminte că mîncam ceapă. O rupeam din grădină, unde pur și simplu, printre altele, creștea și ceapă verde. Și nu oricum, ci la umbra celui mai mănos cais întîlnit vreodată, din care culegeam cu poftă în fiecare an.
Dar în partea din spate a casei, unde peticele rodnice erau mai neregulate, la fiecare sfîrșit de februarie și început de martie, trăiam aceeași uluitoare bucurie: apariția ghioceilor. Răsăreau, așa cum se spune, de sub zăpadă, viguroși. Mai viguroși decît te-ai fi așteptat în grădina de supraviețuire a bunicului meu. Apăreau, nelipsiți, în fiecare an la fel de robuști. Nu erau dintre cei subțirei, firavi, cu care ne întîmpinau florăresele. Aveau cozile groase și floarea exact precum clopoțelul cîntat în poeziile din manual.
Pe scurt, erau cei mai frumoși și mai zdraveni ghiocei posibili. Ireal de sănătoși. Apăruți așa într-o vreme în care nici vorbă de semințe miraculoase, aduse de nu știu unde, ori de îngrășăminte așijderea. Erau strict opera bunicului meu: răsăreau atît de perfecți în grădina lui deloc de vis, dar plină de inovații și de bune intenții. Primăvara îi răsplătea, astfel, eforturile aproape supraomenești de a o menține.