Cei de pe urmă
M-am așezat la coadă de ceva vreme, dar nu cred că am șanse să ajung prea curînd dincolo de poartă. În fața mea – un șir unduios de lume care înaintează dureros de încet. Un pas – stop, încă un pas – stop. În spatele meu, aceeași coregrafie lipsită de imaginație, mii de oameni unul după celălalt, toți cu capetele plecate, fiecare adîncit în ale lui. Văzuți de undeva de sus, probabil că arătăm ca șira spinării a unei reptile imense. Fiecare om – o vertebră dezgolită de zgîrciurile și gelatinele care o legau de cealaltă, fiecare om – o vertebră prin care nu mai trece măduvioara și nici semnalele electrice venite din creier. Șerpuim la nesfîrșit pe coamele acestor dealuri, nici sus și nici jos, iar dacă nu am aștepta să intrăm la judecata finală a celui numit Dumnezeu, sau Tatăl, sau cum i-o mai spune, aș zice că sîntem fix la dracu-n praznic. Adică al naibii de departe de casă.
Mă gîndesc ce să-i spun acestui domn în fața căruia urmează să ajung odată și odată. O arăta ca în reprezentările alea copilărești pe care le-am văzut cu toții? Un tip masiv cu barbă și plete albe, așezat pe un tron de aur? Din care ies raze? E înfășat în toga albă, clasicizantă, asexuată? Are sandale de piele ca eroii din Marvel? Sau sandale are doar fiu-său? Are antebrațe solide sub pielea sfîntă a cărora îi vezi cum joacă, la stratul superficial, mușchiul rotund pronator, flexorul radial al carpului și palmarul lung? Ține un toiag care se încolăcește în partea de sus în semnul infinit al melcului? Și dacă reprezentarea lui nu e fizică, cum naiba să mă comport în fața unei abstracțiuni? În fața nedefinitului?
Mă uit la cel din fața mea, așezat și el cine știe de cînd la coadă. E îmbrăcat într-un soi de cămeșoaie din aba cenușie, regulamentară. Uniforma purgatoriului pe care o am și eu pe mine. Mi se pare ciudat însă că nu mă mănîncă pielea, pare un postav bătut destul de grosolan în tehnica primitivă a agricultorilor timpurii, desigur. Îmi dau seama că pe dedesubt am rămas cu tricoul ăla din liceu pe care nu m-am îndurat să-l arunc. Odinioară negru, a devenit cenușiu de la atîta spălat. Pe piept, în litere de cauciuc crăpate stă scris Slayer. Mă apucă rîsul, cu atît mai mult cînd realizez că ne încheiem toate socotelile stînd iar la o coadă.
Dar ce-i spun acestui om (?), odată ajunsă în fața lui? O să-i zic că am iubit întotdeauna pe cel mai slab. Pe cel care mînca bătaie mereu. Pe nenea de aici, din cartier, care scoate tomberoanele în stradă la mașina de gunoi, față de care ne simțim cu toții un pic mai sus pe scară. O să-i zic că iubesc mîncarea proastă făcută cu bună-credință. Că am mîncat odată un castron întreg de ciorbă ratată, doar ca să nu rănesc gospodina. Iar o ciorbă e greu de ratat, așa că vă dați seama. O să-i spun că nu cîinele alfa, nu cîinele beta, ci cîinele omega a fost companionul meu. Exact ăla care se rostogolește pe spate, cu burta la vedere, și cel care mușcă de frică. Underdog-ul. Și că ajungi greu să-i cunoști și să pricepi ceva pentru că fix ăla nu se lasă îmblînzit, nu are competențe sociale și nici recunoștință. Că din căsuța mea caldă am rezonat cu homeleșii, cu bolnavii, cu estropiații, cu cei care-și rîcîie ca în depresie bubele nevindecate. Că n-am trăit așa cum am gîndit, dar că am mimat extraordinar de bine contextul. Că la liceu mă străduiam să întîrzii sau să chiulesc, în ciuda firii mele amabile care îmi spunea că nu e OK să lași niște oameni să aștepte. Dar vezi tu, domnule, trebuia să faci asta ca să te integrezi în haită, pentru că natura asta omenească tinde întotdeauna spre alfa, chiar dacă majoritatea sfîrșim pe undeva pe la mijloc.
O să-i spun acestui domn că am gîndit bine, dar am acționat prost. Chiar și acum, nu sînt nici în fața, nici în spatele cozii ăsteia imense, în fața unei judecăți improbabile. Sînt undeva pe la mijloc, o vertebră fără măduvioară între sutele de mii înșirate pînă, hăt, dincolo de orizont.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.