Cehia – cîteva impresii şi un festival

Te aștepți să descoperi în Cehia mai multe rămășițe ale comunismului ca în toate țările din fostul bloc socialist, atitudini de „lasă-mă să te las“ și mai multe lucruri disfuncționale, însă ceea ce te frapează de la bun început este transportul în comun care seamănă mai degrabă cu un mecanism (de ceas) german decît cu unul slav. „Mai aveți patru minute!“ – ne spune angajatului unei companii de transport, de la biroul său de la aeroport. Stația e peste drum, ne gîndim că n-are rost să ne grăbim, patru minute pot însemna și zece, nu-i așa? Depinde în ce țară le trăiești, fiindcă aici autobuzul se oprește în stație exact la ora fixată și pare să nu ne aștepte pe noi. Nu te grăbești, îl ratezi. Seamănă mai degrabă cu un autocar de lux, ni se iau bagajele, care dispar în burta mașinii, ne zîmbește un tinerel blond care ne poftește înăuntru, trebuie să respectăm locurile de pe bilete, să ne punem centurile de siguranță, avem scaune tapițate și moi, prevăzute cu ecrane cu filme și seriale, toate acestea pentru cele 35 de minute de drum între Aeroportul „Vaclav Havel“ și autogara de unde vom lua un alt autobuz spre Jihlava. Străbatem o suburbie cu blocuri cochete și proaspăt renovate (par de prin anii ’60), înconjurate de spații verzi. Pe drum, nimerim într-un singur nod de trafic unde se merge pentru scurtă vreme bară la bară, șoferul autocarului ne comunică (și în limba engleză) că autobuzul va ajunge la destinație cu cinci minute întîrziere și ne cere scuze. Oare chiar sîntem în Republica Cehă? Sau în Austria ori Germania? Îmi amintesc că este vorba de o companie de transport privată. La întoarcere alegem transportul public, schimbăm două metrouri și un autobuz, nu mai e chiar același lux, însă mijloacele de transport sînt coordonate între ele și toate ajung la timp, în plus, nu ai cum să te rătăcești. În metrou, mai ales în zona centrală, sînt tineri bine îmbrăcați care citesc.

La Jihlava, cel mai vechi oraș minier din Cehia, care astăzi are în jur de 50.000 de locuitori, ajungem pe la nouă seara, într-o autogară complet pustie. Abia aici împrejurimile te pot duce cu gîndul la un decor postcomunist familiar. Ai putea spune că ai nimerit în orice orășel pierdut pe hartă din România. Nu știi încotro să te îndrepți, cît de departe e hotelul, nu există hărți ale orașului, nici taxiuri care să aștepte. Ieșim la șoseaua principală, descoperim o stație de autobuz, în cinci minute, exact așa cum scria și în orar, apare autobuzul salvator din noapte. Toate drumurile duc spre centru, unde îți dai seama că orășelul nu prea mai seamănă cu nimic cunoscut din România. Sau, mai degrabă, e un amestec din mai multe, totuși, aerul familiar a dispărut. Pe alocuri, pare să fie centrul Sibiului, însă nu la fel de cochet și de viu, mai auster, mai gotic, aparent depopulat, pentru că nu sînt deloc oameni pe străzile pavate cu piatră cubică, ca mai peste tot în Cehia, la parterul clădirilor cu trei-patru etaje sînt pub-uri și restaurante, cu puțini mușterii (n a început încă festivalul!), dar și magazine de haine cu vitrine ponosite, de chei și lăcătușerie, de reparații de te-miri-ce, un fast-food indian, o farmacie veterinară, un sediu de bancă și o ușoară senzație de întoarcere în timp într-o Cehie patriarhală care a cunoscut, printre altele, și un regim comunist. De altfel, orașul miroase mai mult a anii ’80 decît a comunism. Iar senzația de întoarcere în timp se accentuează în hotelul care, în mod paradoxal, se numește „Millennium“ și care ar merita un poem. Hotelul – probabil o afacere de familie, căci te întîmpină două mătușici trecute de 70 de ani, aproape identice, care nu vorbesc decît cehă – pare desprins din oracolele fetelor de gimnaziu, este de un kitsch înduioșător, cochet și desuet în același timp. Deasupra patului meu tronează un ficus care poartă drept ornamente flori croșetate, în cameră mai sînt cîteva plante din plastic care se „cațără“ pe țevile de la calorifer și o saună (la început am crezut că era un dulap de haine), pe care n-am îndrăznit să o folosesc, pe o noptieră zace abandonat un telefon inutil „cu butoane“, baia e mai mare decît camera și albă, ca la spital, nu există cadă sau cabină de duș, dușul e pur și simplu mascat de o perdea din plastic, sînt zeci de prosoape, nici unul la fel, care par să facă parte din zestrea mătușilor cehoaice care ne găzduiesc. Pe holuri te înveselesc iepuri croșetați sau o maimuță care atîrnă de un soi de liană, tot din plastic. Există și un lift de bloc socialist proaspăt dat în funcțiune. Ușa hotelului se închide între 9 seara și 9 dimineața, deși cred că Jihlava este locul cu cele mai puține infracțiuni din lume. Ca să ieși sau să intri trebuie să suni din clopoțel și să o aștepți pe fata de la recepție, care vorbește perfect engleză, e studentă la Turism în Jihlava și face practică în hotel. În timpul festivalului, abia apucă să doarmă trei ore pe noapte, pare atît de obosită încît ți-e jenă să o mai deranjezi. Dacă te apucă în creierii nopții cheful să fumezi o țigară, te cațeri pe pervazul lat al ferestrei și sufli fumul afară, în noaptea umedă de octombrie. La micul dejun n-ai parte decît de ness, pentru că chelnerul vine abia la 9,30, iar fata, nedormită și scursă, nu știe să folosească aparatul de cafea – fiecare e aici cu atribuțiile lui precise, unul cu cafeaua, altul cu păzitul ușii. Pe la prînz, micul restaurant al hotelului se umple de localnici de vîrsta a treia, desigur, toți se cunosc între ei, unii vin însoțiți de căței în lesă, beau bere, sorb supe fierbinți sau cer „specialitatea casei“ – un biftec tartar la vreo 18 lei, în banii noștri, care îți face cu ochiul din cîteva fotografii de pe mese, și acum îmi pare rău că n-am avut timp să-mi comand unul.

La Jihlava are loc unul dintre cele mai importante festivaluri de film documentar din Europa Centrală și de Est, care a ajuns deja la cea de-a 21 a ediție. Rămîi umit de modul în care se transformă micul oraș minier în cele șase zile de festival. În primul rînd că, din depopulat (în aparență), devine suprapopulat. Am urmărit într-o dimineață, din fața hotelului, cum invitații soseau în valuri, ca la o manifestație, cărîndu-și bagajele pe roți pe străzile cu piatră cubică, zgomotul acela al roților pe caldarîm mi a rămas în urechi pentru multă vreme. Orașul se implică cu totul în festival, începînd cu primarul, care îi invită pe toți în sala gotică de la Primărie, pentru un cocktail de bun venit, și sfîrșind cu proprietarii de restaurante, care oferă meniuri speciale „de festival“ și berea festivalului. Linii albe trasate pe caldarîm te ghidează spre diferite locuri. Aproape la fiecare proiecție se formează cozi de 50 100 de persoane, unii nu mai reușesc să intre la film și rămîn pur și simplu în fața sălii de cinema ca să socializeze și să bea bere, într-o mulțime compactă, euforică și pestriță. Însă dincolo de filme și de în-tîlnirile oamenilor din industrie, festivalul e o petrecere continuă, seara cu toții migrează din loc în loc, din cortul amenajat special, unde nu știu care DJ faimos pune muzică, spre alte drink-uri de bun venit sau de rămas bun, unele petreceri încep după ora 12 noaptea, o oră la care eu nu ies din casă în București nici să mă tai. E o sărbătoare a filmului documentar, dar și a orașului în sine, probabil singurul său moment de glorie anual. O formă de resuscitare.

Foto: wikimedia