Ce vrea să spună poetul
„Pe la ora două, două şi ceva s-a constatat o furtună din care n-am putut să dorm cu nevastă-mea împreună-n pat fiindcă s-a declanşat o... extorsiune al unui degajament al unei construcţii de... într-o apă... şi după care... vă puteţi uita.“ Un domn povestea reporterului urmările unei puternice furtuni. Acum cîţiva ani, clipul a devenit un viral pe YouTube şi motiv de amuzament maxim prin diverse redacţii şi birouri. Dacă era o glumă, era una chiar reuşită; dacă nu, domnul şi limbajul dumisale sînt explicabile. Era în faţa unui microfon şi se cuvenea a vorbi elevat. Şi parcă-ţi vine, om simplu, să pomeneşti de extorsiuni ale unor degajamente şi să spui că „s-a constatat o furtună“ atunci cînd zi de zi auzi la meteo cam aşa ceva: „Se vor semnala descărcări electrice şi intensificări ale vîntului cu aspect de vijelie. Ploile vor avea şi caracter torenţial, iar cantităţile de apă vor depăşi local 15... 20 l/mp şi punctiform 50 l/mp.“ Sau cînd la radio, brusc aruncat cu 50 de ani în urmă, auzi că o librărie dintr-un oraş oarecare „a găzduit o manifestare a tinereţii“ printr-un anume vernisaj. Aflăm mai departe că „este vorba despre lucrări cu caracter figurativ şi semiabstract, în care ochiul este furat de nuanţele bine subordonate“. Şi că „dintr-o altă privire critică reiese că, în contextul artistic creat, peisajul reprezintă numai un pretext“. Şi iarăşi, cu amintirea mult discutatului bacalaureat proaspătă în cap, sigur că foarte multe lucruri „reies“. Un comentariu literar în care nu „reiese“ nimic parcă nu sună bine. Iar dacă într-un comentariu al unei producţiuni poetice nu pomeneşti şi de „eul poetic“, probabil că te depunctează din start. „Leoaică tînără, iubirea“ a lui Nichita Stănescu e aşa în capetele elevilor: „Tema o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu sinele totodată“. Mai departe ţi se face teamă pentru bietul „eu poetic“ trecut pare-se printr-un safari ratat de Discovery: „Pronumele la persoana întîi, «mi»,«mă», «m-», potenţează confesiunea eului poetic în sensul că poetul era conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, dar nu se aştepta ca acesta să fie atît de puternic: «mi-a sărit în faţă», «mi i-a înfipt în faţă», «m-a muşcat (...) de faţ㻓. Am auzit persoane care, în conversaţii absolut informale, spuneau că nu ştiu cine a „efectuat“ ceva. Că un cutare şi-a „achiziţionat“ o maşină.
Iar la ştiri că „edilii oraşului“ fac şi dreg şi că la mare „e o distracţie pe cinste“. Pe coperta patru a diverselor cărţi citeşti caracterizări de genul: „Un roman sclipitor şi original... Oricine ar trebui să-l citească“. Sau: „E o carte minunată iar autorul nu duce lipsă niciodată de idei minunate – ele freamătă în fiecare pagină“. Sau: „Scrie ca un înger; un înger erudit, jucăuş, cu imaginaţie, un înger extrem de inteligent“. O revărsare de cuvinte găunoase. Sau, dacă vreţi, o pululaţie de cuvinte oţioase. Te fac notele astea scurte să cumperi cărţile respective? Mă îndoiesc. În ordinea caracterizărilor, autorii respectivi sînt Robert Pirsig, Chuck Palahniuk şi Salman Rushdie. Ar putea fi Mircea Cărtărescu, Radu Aldulescu şi Mateiu Caragiale. De pildă. Am rîs pe săturatelea deseori citind sau ascultînd recenzii preţioase ale unor cărţi sau expoziţii de pictură. Cuvîntul spus din vîrful buzelor, fraza stufoasă, şerpuită, referinţele academice, deseori greu de urmărit, îngheţau arta aia vie. O puneau departe de cititor-privitor pe un soclu neverosimil. Am asistat de curînd la o discuţie, ce se dorea relativ relaxată, despre Jackson Pollock (pictorul ăla american care dădea frenetic cu bidineaua direct pe pînza întinsă orizontal pe jos). Dincolo de „extorsiunile“ expuse de iniţiaţi, un comentariu sincer al unui amic mi s-a părut că se potriveşte mănuşă pictorului. Comentariul lui suna aşa: „Nu ştiu, mă, io cînd mă uit la pînzele lui mă ia cu ameţeală, îmi vine să vomit“.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.