Ce vrea Ion B.

„De la ghenă la Paris şi invers.“ Cîţi jurnalişti ar rezista tentaţiei unui asemenea titlu? E spectaculos şi, desigur, adevărat. Mizeria media în care s-a trezit numitul-de-noi artist pop Ion Bîrlădeanu e la fel de mustoasă: un jurnalist îl acuză pe galeristul care l-a dus pe Ion B. la Paris şi la Londra că ar profita sută la sută de pe urma lui. Şi că din cauza asta Ion B. s-a întors la ghenă. Omul cu galeria dă explicaţii din care înţelegem că nu-i deloc aşa. 

Nu-l cunosc pe nea Ion. Nu-i cunosc pe cei care l-au promovat şi nici pe cei care se ceartă cu cei care l-au promovat. N-am văzut „decît“ documentarul HBO. I-am văzut lucrările. Şi am citit polemicile asupra subiectului. Iar personajul Ion Bîrlădeanu m-a uimit, şi nu. Colajele lui din anii ’70 încoace au cucerit admiraţia unor tineri artişti, care le-au urcat în simeze. Reportăjelele care s-au făcut prin televiziunile occidentale sînt pline de clişee şi de o admiraţie simplistă pentru un personaj văzut ca un mare disident. De genul: „Bîrlădeanu a omorît regimul totalitar cu nişte foarfece“. Sau: „Arta lui are nevoie doar de hîrtie şi lipici (aici e o pauză semnificativă în lectura naratorului) cu doar un strop de ironie, cîteva lacrimi şi tot atîtea zîmbete“. Oribil. Dacă din colajele lui lipsea Ceauşescu, nu cred că lumea occidentală s-ar fi mulţumit doar cu Sebastian Papaiani care se uită la domnişoara colată care se unge cu Nivea. Ipocrizia e mare. Superficialitatea şi mai şi. Povestea are însă toate ingredientele unui success story. 

Ion Bîrlădeanu e plin de hachiţe. A avut o relaţie dificilă şi nerezolvată cu familia, mai ales cu tatăl. Secvenţa din documentarul HBO, în care ajunge în satul natal din Vaslui, nu e o regăsire, iar omul pare că ar fi vrut să fie în oricare altă parte, şi numai acolo nu. Reîntîlnirea cu fraţii e chinuită şi pare lipsită de emoţie adevărată. Unul dintre fraţi plînge într-adevăr, dar plînsul lui pare un plîns moale, de beţiv fără dinţi în gură. Sat sărac, mizer, interioare modeste, oameni aşijderea. Ajuns la mormîntul părinţilor, nea Ion murmură: „Uite că eu n-am crăpat“. E-o lume violentă şi needucată, în care nu încape iertarea. Simplu. 

Ion B. vrea şi nu vrea să plece din curticica de la ghena blocului din Moşilor. Se codeşte destul pînă să ajungă în garsoniera oferită. Ferchezuiala din aceeaşi curte, pe salteaua mizeră, e de un realism patetic şi poate aduce lacrimi în mulţi ochi. Numai că nea Ion nu prea are nevoie de milă. E foarte natural în ceea ce face şi ajunge la vernisajul propriei expoziţii cu o mină de beţiv cronic foarte treaz. E inteligent, ajunge să spună ceea ce intuieşte că poate muia inima tuturor snobălăilor pe care îi cunoaşte la diversele expoziţii. Cugetările lui sînt întîmpinate cu zîmbete admirative. E talentat şi are un simţ al umorului extrem de modern. Se vede în colajele sale, fără a ne strădui prea mult. Probabil însă că omul vrea să fie lăsat un pic în pace. Nu ştiu cum, povestea lui Ion mi-a adus întotdeauna aminte de Rousseau Vameşul. Slujbaş oarecare la vama franceză, autodidact, lucrările lui sînt perfect de transpus într-o carpetă turcească. Candoarea lor, acribia cu care a desenat fiecare frunză, kitsch-ul perfect şi o oarecare doză de onirism i l-au adus drept fan înfocat (şi) pe Picasso. Care organizează o petrecere burlescă în atelierul său, în cinstea Vameşului. Care e pus pe un tron improvizat. Apollinaire îi scrie un poem. Totul se termină într-o beţie enormă cu Rousseau intoxicat, adormit sub o lumînare ce-i picură ceară în cap. E pus într-un taxi şi trimis acasă cu lacrimi în ochi. Acasă la el o vrea şi Ion B., de care trage acum lumea în toate părţile. Acolo o bea nişte bere în linişte şi s-o putea cuibări cu mîţa tărcată pe care, deşi o bate, tot la el se întoarce. Cred că cel mai mult ţine la nea Ion portăreasa aia grasă din blocul de pe Moşilor.  

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.