Ce valoare mai au simbolurile naționale?
Recenta inițiativă a comunității Bujorul Românesc de a relua un demers inițiat în 2013 de către Facultatea de Horticultură din București, prin care bujorul să fie declarat oficial, de statul român, drept floare națională, m-a făcut să mă întreb care mai e valoarea simbolurilor naționale în societățile globalizate și cît de mult ne mai raportăm la ele.
Lăsînd la o parte mizele economice – să ne amintim de frunza doamnei Elena Udrea, „brand-ul” de țară care a costat în jur de 30 de milioane de euro în 2013 și care, în 2017, a fost amenințată cu schimbarea sa într-o oaie (inițiativa a aparținut fostului ministrul al Turismului, Mircea Dobre) –, lăsînd la o parte și acele simboluri politice care s-au inserat în mentalul colectiv (din păcate pentru trandafiri), există în România o serie de simboluri naționale care sînt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă cu siguranță extrem de puțin vizibile. Pentru că, în afara celor menționate în Constituție, Drapelul, Stema, Ziua Națională și Imnul, mai avem ca simboluri naționale dansul călușarilor, buciumul, clopul, pelicanul, rîsul, stejarul și floarea de măceș.
Cum iau naștere, așadar, aceste simboluri naționale și cum se impun ele în mentalul colectiv, în afara celor patentate de Constituție?
În lucrarea sa din 1925, L’éducation morale, sociologul Émile Durkheim vorbește despre valoarea sociologică a simbolurilor ca „expresie a colectivității”, acel liant care ne dă o identitate și o stare de apartenență. Internalizarea și aderarea la simbolurile comunitare înseamnă nu doar acceptarea acelei comunități, ci și „continuitatea” ei, prin faptul că simbolurile, odată însușite ca valoare patrimonială a întregii istorii naționale, vor fi transmise mai departe.
Funcția metaforică devine astfel o funcție socială – fie că e vorba despre drapel sau reprezentări religioase –, individul asumîndu-și faptul că este un produs al societății în care trăiește, acceptîndu-i normele și regulile, întreținînd un sentiment de coeziune socială. În plus, recunoașterea și acceptarea unui simbol al comunității drept o valoare înseamnă și construirea unei punți spre viitor, de vreme ce individul va transmite mai departe valorile moștenite, realizînd o „unitate spirituală a comunității capabilă să traversează timpurile”. Totuși, susține sociologul, aceste simboluri comunitare, tocmai datorită liantului pe care l-au exercitat de-a lungul istoriei între membrii unei comunități și care au căpătat astfel o valoare, pot fi cu ușurință folosite pentru a obține avantaje și autoritate politică: uneori, cei care vorbesc în numele unor simboluri, fie de natură religioasă, fie istorice sau culturale, se detașează de fapt de valoarea intrinsecă a simbolului și, urmărindu-și scopurile, îl pot transforma în armă de manipulare. Apare atunci întrebarea dacă cel care își arogă puterea unui simbol acționează în numele acestuia sau, mai degrabă, îl pervertește.
Pe de altă parte, există și o latură logică a simbolurilor, după cum susține un alt sociolog, Marcel Mauss, care demonstrează că lumea exterioară a societății n-ar avea nici o semnificație pentru individ dacă n-ar exista un crez comun și idei colective care să fie reprezentate în mod simbolic.
În „Rapports réels et pratiques de la psychologie et de la sociologie”, sociologul notează că, în ceea ce privește cele mai multe dintre simbolurile colective, nu e vorba de o singură idee reprezentată de o singură imagine. De multe ori, simbolul este ales într-un mod mai mult sau mai puțin arbitrar, însă de fiecare dată trebuie să aibă semnificații îndeajuns de puternice asupra unei cît mai mari comunități de oameni. Iar aici intervine limbajul din care sînt alcătuite poveștile din spatele simbolului.
Astfel, simbolurile se constituie mai degrabă ca înlănțuiri de idei, înșiruite într-un mod logic, formînd structuri îndeajuns de puternice încît să prindă un sens unitar specific unei culturi, să fie cît mai relevante pentru a putea fi acceptate și transmise mai departe.
În plus, simbolurile sociale trebuie să fie în acord unele cu altele, să se continue și să întregească puzzle-ul cultural și istoric al comunității respective: „Un simbol solitar, care nu este conectat cu alte simboluri sociale, n-are nici o șansă de a se instaura în mentalul colectiv. Simbolismul social este o concatenare de simboluri, structurate în rețea”.
Totuși, Mauss este contrazis de Pierre Bourdieu, pentru care puterea unui simbol asupra unei comunități nu constă nici într-un sistem de simboluri, nici în înșiruirea logică a unei serii de idei, ci mai ales în încrederea manifestată de oameni care să valideze atît valoarea, cît și pe cei care o propovăduiesc. În lipsa acestei încrederi, simbolul se aneantizează.
„Puterea unui simbol, acea putere de a exista prin simpla sa afirmare, de a acționa asupra lumii, prin reprezentarea acelei lumi, nu provine din încadrarea sa într-un sistem de simboluri. Aderarea la un simbol social nu se impune în virtutea inerției, ci se realizează în timp, printr-o relație definită cu semnificația simbolului, care creează credința în legitimitatea sensului său și a persoanelor care îl folosesc, și funcționează doar în măsura în care cei care aderă la el au încredere în cei care îl exercită.”
Revenind în prezentul societăților noastre globalizate, care mai este impactul unui simbol național? Într-o lume de călători, de expați și chiar de refugiați politic, ce impact mai au simbolurile naționale în societățile multiculturale?
Potrivit unui studiu din 2007, „Implications of national symbols for majority and minority group members”, cînd se află în prezența steagului lor, cetățenii americani, cu tendințe naționaliste, manifestă mai puțină ostilitate față de persoanele de origine arabă sau față de cele cu credință musulmană. Același lucru a fost confirmat de un alt studiu, publicat în același an, „Subliminal exposure to national flags affects political thought and behavior”, studiu realizat de data aceasta în Israel – concluziile fiind că ostilitatea israelienilor față de palestinieni se diminuează în prezența drapelului național.
Totuși, balanța ostilității pare că se înclină cînd vine vorba de cei nemulțumiți de țara lor, mai precis de prezentul țării în care locuiesc. Atunci, simbolurile naționale, chiar și cele „istorice”, sînt asociate automat cu un stat în care ei nu au încredere, cu o societate în care nu se regăsesc – pentru aceștia, expunerea la simbolurile naționale nu face decît să provoace și mai multă ostilitate pentru țara în care locuiesc.
Dacă pentru Durkheim acceptarea unor simboluri înseamnă acceptarea comunității, pentru Mauss –o înțelegere logică ce ar permite stabilirea unui sistem de repere valorice necesare continuității, iar pentru Bourdieu – încrederea atît în acele valori, cît și în cei care le propovăduiesc, Sir Raymond Firth, antropolog din Noua Zeelandă, fost profesor emerit al London School of Economics, despre care se spune că a pus bazele sistemului britanic de antropologie economică, conchide în lucrarea sa, din 1973, Symbols: Public and Private, că simbolurile naționale ar trebui să spună povestea unei națiuni, iar pentru ca valoarea lor să fie reală, trebuie să conțină „întreaga esență culturală și socială a acelei națiuni”.
Bineînțeles, cînd vine vorba despre națiuni cu o tradiție neîntreruptă de regimuri autoritare, această esență este de mult sedimentată. Cît privește România, dar și alte țări post-comuniste, simbolistica națională s-a schimbat de atîtea ori, încît cu greu i-am mai putea găsi un loc în definițiile sociologilor.
Bunăoară, doar dacă ne referim la Ziua Națională și la Imn. De-a lungul timpului, Ziua Națională s-a sărbătorit pe 24 ianuarie (între 1861-1866), pe 10 mai (între 1869-1947), pe 23 august (între 1948-1989) și apoi pe 1 decembrie, prin legea promulgată în iulie 1990 – alegere pe care istoricul Neagu Djuvara a numit-o „conjuncturală”, într-un interviu acordat TVR, în anul 2011, comentînd faptul că la 1 decembrie 1918 a avut loc doar Unirea Transilvaniei și a Banatului cu România, pe cînd celelalte provincii istorice, respectiv Basarabia și Bucovina, au fost unite la date diferite. În același interviu, istoricul a susținut că data de 10 mai ar fi fost una mai potrivită – căci marca Ziua Independenței, România fiind proclamată regat și avînd dreptul de lege. În ceea ce privește Imnul național, România a avut parte de șase asemenea simboluri: în 1862 – „Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor“, în 1866 – „Trăiască Regele”, în 1948 – „Zdrobite cătușe”, în 1953 – „Te slăvim, Românie”, în 1975 – „Pe-al nostru steag e scris Unire”, în 1977 – „Trei culori cunosc pe lume” și în 1989 – „Deșteaptă-te, române!”.
Trăind în România, nu cred să avem, așadar, o problemă cu percepția simbolurilor naționale într-o societate globalizată. Pentru că noi înșine mai rumegăm încă la ale noastre.
Foto: wikimedia commons