Ce te costă intrarea în Lipscaniul bucureştean?

În 2011, dacă vii dinspre bulevardul Brătianu, eşti întîmpinat de muţenia Lupoaicei, statuie copie a celei din capitala Italiei, Roma, şi de lătratul viguros al găştii de cîini vagabonzi cît Lupoaica de mari – Moleculă, Gorică & co. De continui, şi eu îţi spun să continui, ia-o cu grijă pe străzi cu reguli niciodată respectate. Unde circulaţia e interzisă, acolo te trezeşti cu un Ferrari la gleznă. Pe unde mergi sigur pe piatra cubică, brusc calci în mocirla vreunei străzi nepavate. Pe unde admiri faţade cît palma ce amintesc zăpăcit de clădiri ale Orientului ori Occidentului european, gîndeşti că-ţi poate pica cornişa sau balconul, admirate mai devreme, în cap. Unde te bucură restaurantele şi barurile pentru orice buzunar, mai peste tot este greu de obţinut o factură fiscală. Unde te delectezi cu refacerile viguroase ale clădirilor bancare, acolo te asaltează ţigani ce nu te lasă să parchezi, dacă nu le dai tributul. Unde este stăpînă industria de împodobit mirese, stai la pîndă degeaba că nu vei găsi o toaletă publică. E suflet, mai mult decît turism sau grijă pentru client. 

Lipscaniul, care mult timp a găzduit în inima lui reşedinţa domnească a Bucureştiului, nu aspiră spre nimic aristocratic. Respiră însă omeneşte. Şi poate purta azi ca mereu etichetele date de călătorii străini, care l-au parcurs în vremuri trecute: oraş exotic, oraş paradoxal, al contradicţiilor, „oraş al bucuriei“, oraş hilar, „micul Paris“, „ţara lui pizda mă-sii“.