Ce se schimbă după 40 de ani?

Sînt în avion, în drum spre Belgrad, în faimosul ATR al companiei TAROM ale cărui dimensiuni nu le depășește pe cele ale troleului 66. Țin ochii închiși, mă sprijin cu ambele mîini de scaunul din față, pilotez la un mod imaginar avionul, din căști îmi cîntă din toții bojocii și plină de energie Gloria Glaynor – „I will survive“, este ultima mea „găselniță” ca să rezist unui zbor, orice zbor, măcar nu mai aud zgomotul motorului și alte zgomote potențial periculoase. La un moment dat, deschid ochii, în dreapta mea e o fată care în mod sigur pilotează și ea avionul. Ne recunoaștem din priviri, facem parte din aceeași gașcă. Așa că intrăm în vorbă și ne împrietenim repede, de fapt pe toată durata zborului facem un soi de ședință de terapie. Fata e sîrboaică, a fost cîteva zile la București din motive de job, lucrează în industria jocurilor video. La un moment dat, mă întreabă cîți ani am și îi răspund cu jumătate de gură că am 44. „Pe bune? N-aș fi crezut... nu arăți deloc de 44!” Uit de frica de zbor și de tot, rînjesc fericită – iată că am ajuns și în faza aia de început de băbenie, cea în care te bucuri atunci cînd o persoană mai tînără îți zice că nu-ți arăți vîrsta! Ea are 35. Îi zic: e o vîrstă perfectă… ehe, dacă aș mai avea și eu 35… Încă ești într-o formă fizică excelentă și stai bine și cu capul, adică ai o experiență de viață, nu mai ești un tăntălău ca la 20.  Dar ce se schimbă după 40? – mă întreaba ea, ușor panicată. Aș vrea să fiu sinceră și să-i răspund – totul, dar mă abțin și o dau cotită, vîrsta nu se poate explica celor mai tineri. Adevărul e că după 40 simți pentru prima dată că îmbătrînești și că timpul pe care îl mai ai în față nu mai e atît de relaxat ca înainte. Nu mai e un timp atît de elastic încît să-ți poți imagina că vei trăi la nesfîrșit. Poate că unii au simțit-o mai devreme, alții mai tîrziu, dar pentru mine, categoric, 40 a fost un prag. Totuși, ce se schimbă după 40 de ani? 

● Anxietatea. Frica de zbor nu ține de vîrstă (îi mulțumesc pe această cale Kristinei, fata din Serbia care m-a ajutat să am parte de un zbor suportabil). Însă alte frici, da. Dacă ești un om anxios, după 40, fricile tale se vor dubla sau chiar tripla. Spontaneitatea și inconștiența tinereții dispar treptat, sînt înlocuite de tot soiul de spaime, cărora de multe ori nu le poți da nici un nume, dar există undeva acolo. Te transformi într-un om îngrijorat, de pildă nu mai dormi bine noaptea dacă știi că ai un tren pe care trebuie să-l prinzi la 7 dimineața. Te transformi într-un soi de tata-mare al meu, care se trezea cu trei ore înainte de a pleca trenul, se îmbrăca, își verifica de o sută de ori bagajul, după care se așeza pe un scaun și aștepta. Încep să-ți placă așteptările, nu ți se mai par un timp irosit, e timpul acela de care ai nevoie pentru a te urni. Ah, unde sînt nopțile de vară de la 20 de ani în care te hotărai brusc să pleci în Vamă, îți făceai un bagaj în pripă și într-o jumătate de oră țopăiai în mașină sau în tren? După 40 de ani îmi ia din ce în ce mai mult timp ca să plec într-o călătorie oarecare, uneori zile. Și e doar un exemplu. Printre toate fricile astea neesențiale și fără nume sînt cîteva pe care poți să pui degetul. Frica de bătrînețe e una dintre ele, mai ales că, în urmă cu cîțiva ani, bătrînețea ți se părea de neconceput. Siguranța zilei de mîine, mai ales în România, unde nici măcar la 40 de ani nu poți pune un ban deoparte. Așadar, frica de a muri sărac. Frica de boală, de suferință fizică. Și, desigur, frica de moarte, e prima dată cînd o conștientizezi cu adevărat.        

● Corpul. După 40 de ani simți că nu-ți mai aparține în totalitate și că aparține, de fapt, vîrstei. Nu ai ce face, poți doar să ai mai multă grijă de el, dar și grija asta devine uneori exagerată. Să ai grijă ce mănînci. Să respecți orele de masă cît de cît. Să ai mereu grijă cît bei ca să nu-ți fie rău a doua zi, mahmurelile după 40 sînt insuportabile. Să te miști mai mult, chiar și fără un scop anume – ideea de plimbare aiurea, de a face pași, 8.000-10.000 de pași, devine o necesitate, mai ales pentru o persoană sedentară ca mine. Alții înoată, aleargă, eu nu cred că voi ajunge vreodată la astfel de performanțe. Pînă la 40 de ani, corpul era doar un înveliș, un accesoriu, nici nu te sinchiseai de el, după 40 trebuie să te asiguri că nu te lasă la greu. Te doare mereu cîte ceva – un genunchi, un umăr, în dreapta burții, în stînga burții, îți amorțește un deget fără nici un sens, te trezești cu o amețeală suspectă – ce-o fi asta?, o fi de la tensiune?, o fi de la cervicală? Dacă ești femeie, e și mai rău, hormonii o iau razna – tenul se usucă și își pierde elasticitatea, te dai cu creme non-stop, părul se usucă, e ca un caier de fîn, sînii se lasă. În unele dimineți, ai o față boțită, de zici că ai 60. Te uiți în oglindă și nu te mai regăsești în imaginea ta.         

● Nopțile pierdute. Sînt de neconceput, ai nevoie de somn. Pe mine pînă și ideea de petrecere începe să mă sperie. Așa că am început să evit petrecerile, mă gîndesc: ce rost are? Să stau pînă pe la 2-3 trei și a doua zi să fiu praf? Prefer sindrofiile de cucoane, prînzurile decente, cînd mai merg pe la vreun festival de film și descopăr că nu știu ce petrecere începe la ora 10 seara mă îngrozesc – ce oră e asta? Ora 10 seara e deja oră de stat în pat, mai ales că nici somnul nu mai e ce a fost.   

● Confortul. Patul devine esențial. Salteaua, perna, topper-ul, cauți zile întregi pe net astfel de lucrușoare pe care înainte le considerai lipsite de importanță. Cînd pleci în vacanță, apreciezi hoteluri de 4-5 stele, e clar, ai devenit mic-burghez. Dar nu e un moft. Nu mai poți dormi oriunde. Și baia e esențială. Nu mai poți concepe să stai în hostel-uri cu baia pe hol, ai nevoie mereu de o baia doar a ta, la îndemînă. Ah, unde sînt vremurile în care dormeai prin gări sau de-a dreptul pe plajă, în sacul de dormit? Iar a doua zi erai fresh, gata să începi orice aventură. 

● Tehnologia. Totul se mișcă repede și te simți cumva depășit. Atîtea aplicații, te străduiești să ții pasul, dar te întrebi din nou ce rost are. Să-ți faci cont și acolo și dincolo, să te loghezi și să te dezloghezi. Ești cringe pe Facebook, comentezi și te războiești acolo cu generația ta, 40 plus, nu mai ai chef și de TikTok, și de Instagram. Nu mai vrei să fi conectat în permanență. Orice device nou te sperie un pic, nu ai chef să înveți să-l folosești, ți se pare o corvoadă. Ai învățat destul – ai plecat de la un telefon cu disc, de la un computer Spectrum unde jocurile se încărcau de pe casete și ajungi să faci totul prin aplicații. E deja prea mult pentru tine. 

● „Pe vremea mea...” Nu-i mai înțelegi pe ăștia mici. Ei bine, eu lucrez cu copii și mă înțeleg de minune cu cei de pînă în 12 ani, copilăria e universală, însă în ceea ce privește adolescenții, de multe ori mi se pare că sînt la galaxii distanță. Vorbesc într-un limbaj pe care nu-l mai înțeleg, ascultă muzica altor formații care nu-mi mai spun nimic, noi eram cu hippioțeala și cu rock-ul nostru, nu știu ce fumează, ce vor, de cine se îndrăgostesc. Îți dai seama că, pentru un puști de șaișpe ani, tu, la 40, ești clar un babalîc. Și încep să te deranjeze copiii mici, ăsta e clar un semn de început de băbenie. Urletele unui bebeluș te scot din minți, vrei liniște. Nevoia asta permanentă de liniște, de mediu calm și securizat e începutul sfîrșitului.  

● Nepăsarea. Da, vîrsta asta vine la pachet și cu o doză necesară de nepăsare. Te doare în cur de ce cred și ce spun ceilalți despre tine. Te cunoști, îți cunoști limitele, îți știi valoarea. Știi le ce să te aștepți de la tine. Asta e partea bună. 

Desigur, cititorii mai în vîrstă, îmi vor spune: 40 de ani?! Ești copil! Stai să vezi la 50, la 60, la 70 cum e. Așa cum spuneam, vîrsta nu se poate explica celor mai tineri. Însă pînă atunci, încerc să mă obișnuiesc cu această tranziție spre bătrînețe și mă bucur de fiecare dată cînd vreo vînzătoare încă mi se mai adresează cu „domnișoară” și nu cu „doamnă”. Și mi-e frică de momentul în care îmi va spune „mamaie”.