Ce se întîmplă cu rockerii cînd îmbătrînesc. Fire Club
Cum iei pulsul unui oraș nou? Plimbîndu-te prin localurile unde se strînge lumea. Nu doar restaurante, baruri, pub-uri, cafenele, ci orice spațiu, fie el neconvențional, ori frate cu tradiția și conservatorismul. E prima mea lună în București și mi-am propus, în rubrica de față, să inventariez localurile din capitală unde te poți simți bine, foarte bine ori excelent. În ideea că afară sînt urși (vorba lui Teo, inspirația mea din stand up-ul românesc) sau că e prea cald, prea frig, prea murdar, ori toate cele patru simultan, căutăm înăuntru ce n-avem… acasă, pentru a-i cita și pe cei de la Paraziții.
Veniți cu mine într-un pelerinaj grotesc la cîrciumile cele mai lăudate sau la cele obscure, pe care le descopăr singură în timp ce descopăr și orașul. În prima mea lună în București, Fire este locul despre care vorbește toată lumea, așa că despre foc scriu și eu.
M-am dus cu sacul la un pom atît de lăudat de amicii bucureșteni care și-au lăsat tinerețile să se scurgă printre șirurile de mese pline de bere din Fire. M-am așteptat la ceva ieșit din comun, dar am descoperit un fel de „acasă“. Cum locul copilăriei mele înseamnă un sat dintr-un județ al Moldovei – chiar dacă mi-am petrecut ultimii zece ani în Brașov –, orice pare încremenit într-un timp prăfos, aproape palpabil din cauza densității, dar și într-un spațiu care duhnește ușor a bere, se pretează comparației cu Moldova copilăriei mele.
Și nu e rău; oricum ar fi, acasă nu e niciodată rău, dar eu aș adăuga și că asta nu înseamnă că e bine. Fire-ul pe care l-am descoperit eu (și unde am mîncat, am băut și am citit aproape zi de zi, timp de o săptămînă – ba într-o zi am bifat chiar de două ori prezența acolo) îmi pare a fi ce a rămas dintr-un rocker după ce a trecut de 40 de ani și se gîndește mai mult la rate decît la artă și la Kurt sau la „Play with Fire“ al celor de la The Rolling Stones, ce rămîne dintr-un student în ultimul an de studii doctorale făcute doar de gura părinților sau cum arată o căsnicie nefericită după 60 de ani ori mai mult.
Există două reguli în Fire Club, despre care sîntem informați chiar de la intrare (nu că nu există și că nu vorbim despre, ăla ar fi Fight Club), ci faptul că ospătarul are mereu dreptate, asta unu, iar dacă nu are, „see rule number 1“, asta doi. O glumiță pe care aș găsi-o potrivită doar dacă personalul ar fi ceva mai prietenos. Nu pot nega, totuși, că am cerut penne all’arrabbiata „nu într-atît de picante încît să-mi doresc să mor mîncîndu-le“ și le-am primit dulci, dar cu un zîmbet din partea ospătarului căruia nu i s a părut imposibilă dorința mea. Hamburger-ul unei zile a fost numai bun pentru a pocni pe careva în ceafă, cu intenții clare de omucidere, iar vreo 72 de ore mai tîrziu am mîncat aici una dintre cele mai fragede cărnuri. Depinde de noroc, presupun, chiar dacă berea, ca orice bere, se varsă mereu la fel în paharul care transpiră între degetele tremurînd de entuziasm. Știu că eu pot ierta multe pentru lichidul bahic din pahar, probabil. Sorin, prieten care a fost primul care mi-a recomandat Fire de cum mi-am instalat cățelul și purcelul în frumoasa noastră capitală, și-a justificat încurajările cu prețurile care sînt decente, deopotrivă cu mîncarea; elementul-cheie, pentru amicul meu, rămîne vibe-ul, pe care îl asociază cu momentele petrecute acolo cu oameni dragi. Fire, în viziunea amicului meu, „e colorat, discret; nu e aglomerat, nu vin bețivi“. Costin, un alt prieten, recunoaște că localul nu mai e ce-a fost odată, acum e „soft“. Nu că mi-aș fi dorit ceva experiențe hardcore, dar mi-ar plăcea să pot călători în timp măcar vreo zece ani. Ar fi impresionat-o mai mult pe moldoveanca în vîrstă de 17 ani flăcările punkerimii bucureștene, sînt sigură, și parcă gust cu regret din berile lor retro acum, regret pentru micuța care n a apucat să vadă o crîșmă faină în epoca gloriei acesteia.
E un loc bun de citit sau de trăit dileme? Da, doar dacă vii aici în zi de lucru, după prînz, cînd e destul de gol. Și cînd nu se întîmplă competiții sportive la care să vibreze sticlele pe masă și gîndurile-n tigve.
Îmi place mie sau nu, Fire chiar este „un loc sinonim cu o generație“, cea a anilor 2000, așa cum ei înșiși spun pe site-ul lor. Pe o scară de la 1 la 10, experiențele de pînă acum m-au făcut să văd în Fire un 6 spre 7, dar asta nu mă împiedică să îi mai acord șanse. Deci… ne vedem prin Fire și ne citim cu înflăcărare, da?
Anca Zaharia este, înainte de toate, cititor. Cea mai recentă carte publicată este Jurnal de librar (Editura Herg Benet, 2017).