Ce s-a întîmplat?

Joi m-a sunat Romtelecom-ul. Aşa cum cu o săptămînă înainte m-a sunat Vodafone-ul. Aceeaşi întrebare desprinsă dintr-un scenariu al spaimei între doi amorezi. Aveţi de plătit, termenul scadent este... şi întrebarea stranie: „Ce s-a întîmplat de nu aţi plătit?“ Adevărul este că nu-mi pasă de plata Romtelecom-ului şi a nimic din ceea ce înseamnă utilitate. O folosesc şi, cînd mă asasinează cu texte metafizice, uit de raţiune. Nu este vorba de a nu plăti, nu sînt dintre anarhişti şi ştiu că lumea aceasta nu mi se cuvine doar pentru că m-am născut. De fapt, ceea ce m-a supărat este faptul că operatorul nu ascultă ce-i spui. Sună de pe numere diferite în fiecare lună, de data asta de pe nişte numere care de provincie îmi păreau. Nişte ţărani – mi-am spus – şi am deschis aparatul. Vocea mi-a repetat melodia, eu am răspuns dintr-un suflu. Plătesc luni şi nu am păţit nimic cu banii. Eh, nu! Te torturează operatorul cu metoda lui. Deci! Ai răspuns, bun, dar de ce luni? De ce nu luni? Nu se poate mai repede? Nu, luni! Îmi făcusem un calcul că pînă atunci nu ies din casă. Şi urmează surpriza, la care răspunsesem, pe care o urăsc. Ce s-a întîmplat de nu aţi efectuat plata? Abisal! Ce mi s-o fi întîmplat? Răspunsesem la întrebare, dar mai trebuia o dată, fiindcă pur şi simplu nu era relevant răspunsul. Am tăcut. Operatorul reia întrebarea. Şi răspund nimic. Ce detalii să împărtăşesc acestui robot? Aşteaptă el adevărul? De ce trebuie să-i spun adevărul? Ce sens are adevărul? Nu-i spun adevărul? Acest robot mă obligă să mint. Da, să mint! Cum clasifică el un răspuns precum: am uitat, firma ta nu este cel mai important lucru de pe lume, mai mult, în ultimii doi ani nu mă uit la televizor, nu folosesc telefonul fix, mobilul rar, deci trei sferturi din serviciile pe care le folosesc îmi sînt inutile. Ce s-a întîmplat? A dat boala în apropiaţii mei, banii s-au dus pe medicamente, viaţa este un fir de aţă. Ce s-a întîmplat? Nimic, nimic, sau am băut banii, i-am spart azi-noapte la adevăraţii Arnoteni pînă-n dimineaţă cu nişte Crai. Ce s-a întîmplat? Sînt şomer de trei ani, nu vrei să mă angajezi? Ce s-a întîmplat? Sentimentul acesta de femeie frustrată, de gagică abandonată, de bărbat tembel care anunţă că se sinucide în fiecare zi, de băieţel înfricoşat de propriul viitor. Ce s-a întîmplat? Chiar aşa, de fapt, ce s-a întîmplat cînd am auzit, repetat, ce s-a întîmplat? S-a întîmplat că mi-am dat seama că nu mă ascultă nimeni. Întrebarea este angoasă, venită de la firme care, sanchi, ar trebui să fie măcar deschise, nu prietenoase. Cînd realizezi că nu te ascultă nimeni, că operatorul vorbeşte fără să te audă, cînd realizezi că trebuie, pentru încă două secunde, live în life-ul tău, să minţi. Să minţi ca să scapi! Să minţi! Starea cea mai pură de minciună.