Ce rămîne frumos într-o lume urîtă

Mi se întîmplă, deseori, să observ minunăţiile peisajului bucureştean, atîtea cîte mai sînt, dar asta doar cînd mă aflu la înălţime: de la balconul etajului al treilea al blocului în care locuiesc, sau privind pe geamurile etajului opt, unde lucrez, ori de pe terasele suspendate ale vreunei cafenele. Văd splendori de arhitectură veche şi mă minunez cum trec zilnic pe lîngă ele, pe jos, şi nu le văd. Ca pieton, privirea mea nu reuşeşte să se ridice deasupra gunoaielor împrăştiate pe trotuar, a străzilor găurite de vremea rea şi de indolenţă, a ruinelor provocate de interese imobiliare aflate mai presus de lege.

Rareori avem ochi pentru splendorile lăsate de înaintaşi; foarte rar, „imaginaţia“ de a le imita şi, încă şi mai rar, nervii şi încrîncenarea de a le păstra.

Peisajul românesc, cel aflat în afara darurilor naturii sau ale veacurilor trecute, este unul urît, în esenţă: blocuri gri sau scorojite, ori, mai rău, cu pete de culori strepezitoare, asfalt înecat în băltoace şi deşeuri, panouri publicitare inacceptabile, sate cu case dărăpănate şi cîmpii arse de secetă şi indiferenţă, spitale şi şcoli cu igrasie şi cu „pavoazări“ de prost gust etc. Ne-am obişnuit cu toate, iar protestele împotriva urîtului, a urîtului pur şi simplu, sînt ca şi inexistente.

Alături de mine, văd copii jucîndu-se fără teamă în parcuri insalubre, adolescenţi distrîndu-se cu nepăsare în baruri sau cluburi urît amenajate, tineri savurînd, fără reţineri, ca pe ceva subînţeles, imagini dezolante ale peisajului monden şi modern autohton.

Şi mă gîndesc că oroarea în faţa urîtului, revolta împotriva lui ar trebui să capete mai multă consistenţă în educaţia copiilor noştri. Am văzut programele şcolare: sînt pline de ore de ecuaţii, predicate nominale, bătălii în care neamul românesc a ieşit victorios, programe sofisticate de citit şi socotit pe calculator, munţi „semeţi“ şi cîmpii „mănoase“. E bine că există şi astea. Dar cred că unul dintre motivele pentru care indignarea noastră în faţa kitschului scade pe măsură ce trece timpul este că educaţia vizuală e ca şi inexistentă în timpul şcolii. Ar fi nevoie de nişte ore în care, pe lîngă „anticiparea rezultatelor amestecurilor culorilor între ele“, să existe un pic de timp şi pentru privit. Pentru privit, pur şi simplu. Pentru deprinderea ochiului cu tablouri, afişe publicitare sau clădiri şi amenajări interioare realizate de mari artişti. Orele de educaţie civică ar putea, şi ele, să propună nu doar sfaturi despre „arta de a creşte şi trăi frumos“, ci şi albume de istoria costumului, expoziţii de artă tradiţională de la noi sau de aiurea, imagini cu monumente ale arhitecturii urbane sau rurale; orele de dirigenţie ar putea, de asemenea, pe lîngă discursuri despre „prietenia dintre om şi natură“, să livreze şi cunoştinţe despre marile muzee sau săli de concerte ale lumii, despre cum arată o emisiune culturală sau de divertisment realizată inteligent şi cu gust, despre istoria muzicii sau a teatrului.

Într-o lume urîtă, insistenţa cu care îi învăţăm pe elevii noştri obiceiuri frumoase şi sănătoase este zadarnică. Într-o lume urîtă, nu rezistă nici codul bunelor maniere, nici argumentul frumos construit, nici pasiunea pentru o meserie sau alta, nici solidaritatea sau iubirea de carte. Într-o lume urîtă, cîmpul vizual se îngustează, nu mai lasă loc decît pasului neatent, meschin, temător, orb la lumea din jur şi la marile deschideri ale orizontului.

Altfel spus, într-o lume urîtă, copiii noştri vor învăţa doar să supravieţuiască. Nu şi să trăiască deplin, adevărat, creator.

Maria Iordănescu este psiholog.