Ce ne amintim și ce am uitat

De multe ori, discutînd cu apropiații despre un episod din trecutul nostru comun, am surpriza să constat că ei și-l amintesc altfel. Pot să difere doar unele detalii, aparent nesemnificative, dar uneori este schimbată cu totul percepția – fiecare dintre noi, se pare, a reținut diferit cele întîmplate. Amintirile nu sînt fapte, am constatat, ci interpretări, un mod personal de a colora realitatea și de a-i umple punctele lipsă. Pericolul este acela de a ne aminti selectiv și distorsionat, de a ne întoarce cu gîndul la lucrurile pozitive din trecut și a le pune într-un con de umbră pe cele grele, sau de a le cosmetiza, pentru a fi mai ușor de dus. Mă întreb dacă nu cumva facem asta pentru a nu fi nevoiți să recunoaștem că nu ne simțim pregătiți să retrăim clipele dureroase. Ori în stare să ne definitivăm un doliu imaginar după tot ce am pierdut sau nu a ieșit.

Am vizitat expoziția Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat, realizată de ARCEN cu sprijinul Fundației Humanitas Aqua Forte și găzduită de Casa Mița Biciclista, în ideea de a-mi întregi propriile amintiri despre perioada comunistă – cu căutarea chinuitoare, seară de seară, a postului Radio Europa Liberă, unicul mod de informare reală din acele timpuri – și de a mă întoarce cumva în istoria recentă, mai greu de înțeles cînd ești atît de aproape de ea sau ai fost chiar parte a ei. Dincolo de o reconstituire emoționantă a unui destin istoric care s-a împletit cu cel al țării, expoziția, dedicată părinților și bunicilor noștri, a fost o mărturie a felului în care comunismul a mutilat viețile oamenilor, cu repercusiuni aruncate peste timp, pînă în zilele noastre. Jurnalista și scriitoarea Monica Lovinescu, de la a cărei naștere am aniversat anul trecut centenarul și căreia Dilema veche i-a dedicat un Dosar complet, coordonat de Marius Chivu, a fost un critic literar și un atent observator al vremurilor și, aș spune, un om curajos, înainte de orice altceva. Ghidul care ne-a însoțit și ne-a detaliat momentele dramatice ale vieții Monicăi Lovinescu ne-a mărturisit că nu era născută la Revoluție și că a fost fascinant să afle, participînd la documentarea expoziției, toate aceste amănunte ale unui trecut dureros și neînchis, care trebuie asumat, ca un prim pas spre vindecarea lui.

Mi-am dat seama că, de cele mai multe ori, trec cu vederea faptul că părinții noștri au trăit aproape o jumătate din viețile lor în vremuri fără acces la informația nemăsluită sau la cultura autentică, de întuneric la propriu, în care principala preocupare rămînea obținerea mesei zilnice. În colțul unei încăperi, un televizor cu un macrameu și o vază ornamentală deasupra, la care se vedeau fără sonor imagini de la Congresul al XIV-lea al PCR, din noiembrie 1989, m-a aruncat rapid cu peste trei decenii în urmă. Vizionam cuvîntarea lui Ceaușescu în cadru organizat, la școală, împreună cu ceilalți pionieri purtători ai șnurului galben de comandant de detașament. A durat ore în șir, prea mult pentru un copil de 10 ani, așa că am șușotit în stînga și-n dreapta, e posibil să fi și rîs – cert este că am primit drept pedeapsă să fac un rezumat pe puncte al întregului discurs, pe care ar fi urmat să îl predau și să îl prezint după vacanța de iarnă. Însă istoria avea să facă din acea vacanță lungă o poartă spre o altă lume.

Nostalgia, stare care are legătură, de regulă, cu o perioadă anume, cu un context care a însemnat ceva pentru noi (spre deosebire de dor, care vizează pe cineva sau ceva și e mai clar definit, țintit), poate fi extrem de periculoasă cînd nu am procesat părțile negative din trecut. Cînd nu ne-am oprit un pic să le regretăm, ba chiar să le jelim, și ne bazăm pe o memorie selectivă în a-și aminti lucruri, care încearcă să ne protejeze. Probabil, așa se explică regretul unora după închisoarea care a fost comunismul, sub pretextul că atunci aveai un loc de muncă și o casă asigurate, deci era mai bine.

Cercetătoarea și scriitoarea americană Brené Brown, cunoscută îndeosebi pentru lucrările sale despre rușine și vulnerabilitate, spunea în podcast-ul Unlocking Us că „pentru a putea să-ți amintești lucrurile bune, trebuie să-ți dai voie să le jelești pe cele rele”. Nostalgia, să-i spunem așa, rămasă după o perioadă cu atîtea greutăți cum a fost comunismul (și departe de a o confunda cu regretul) merge, mai degrabă, spre lucruri mărunte – felul în care ieșeam afară cînd se lua curentul, pentru că nu mai vedeam să ne facem temele, aproape toți cei 33 de copii care erau în scara de bloc unde locuiam. Spre felul în care ne falsificam rapoartele de la munca patriotică la cules de struguri sau ne împrumutam între noi, la nesfîrșit, o curea care avea niște aplicații aurii. Spre cît de tare ne-am amuzat, plictisiți la culme de ce se vorbea la televizor, cu niște bancuri pe care ni le spuneam la ureche în timpul ultimului Congres PCR. Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.