Ce ne-am face fără ei
Fără diverși îndrumători din ăștia care te învață tot. Fără autorii de self-help-uri. Fără majoritatea vorbitorilor inspiraționali de pe la TEDx-uri. Fără Marie Kondo.
Recunosc că ultima, Konmari, mă sperie. M-am uitat și eu acum ceva vreme, ca multă lume, să văd exact care e treaba cu japoneza asta micuță. În principiu, femeia te învață cum să-ți faci curat prin dulapuri și prin sertare. Ideea e că arunci cam tot și rămîi cu un minimalism extrem oriental prin casă. În mare, ea te învață că orice lucru care nu ți mai stîrnește bucuria – pac! – trebuie aruncat. Dacă aș aplica principiile ei, aș rămîne fără toate gecile de iarnă, fără ciorapi și fără cratițele din casă. Și fără multe altele care nu spark joy. Un om căruia îi plac aglomerările, straturile, layer ele, cotloanele și nișele victoriene rămîne descumpănit în fața acestei filosofii a traiului sublimat și aerisit. Grădinile zen, dulapurile aranjate la linie și minimalismele depozitării mi-au fost întotdeauna străine.
E greu pentru cineva care nu se simte bine într-o cameră aproape goală să renunțe, de pildă, la debaraua din care inevitabil îi pică ceva în cap atunci cînd deschide ușa. Dacă, Doamne ferește, acolo ar fi ordine perfectă și mult prea puține lucruri, mă tem că, atunci cînd i aș deschide ușa, o să dispar pentru totdeauna într-o altă realitate ordonată și rece, într-o anti-Narnia. Mi-ar lipsi cumplit sentimentul că nu găsesc nimic atunci cînd îmi trebuie, mi-ar lipsi plasa de siguranță pe care mi-o dau zecile de pungi de cadouri de Crăciun, stivuite inutil și nefolosite, perechea de bocanci scîlciați din facultate pe care mi se pare indecent să-i arunc. Gențile, rucsacurile, cutiile cu fotografii vechi, decorațiunile de pom pe care nu-l mai fac de niște ani, chestiile utile pentru bucătărie cumpărate de mama și rămase în cutiile nedeschise. Converșii albaștri din care-mi iese degetul mare.
Sînt omul care ar fi pus în peșteră un covor pufos și ar fi făcut decorațiuni din crenguțele uscate cu care ar fi trebuit să facem focul. Minimalismele mă deprimă. Tot așa, diverși alți sfătuitori te învață să downsize, să înveți să respiri și tu ca omul și să te bucuri de viață, atîta cîtă mai e. Dar nu se poateee! Deschide ochii larg, ai opțiuni, se închide o ușă, se deschide alta, stați de vorbă sincer, vă puteți salva cuplul, mai zic optimiștii ăștia din cărți care divorțează în secret și nu-și rezolvă depresiile lor. Păi, l-aș chema pe unul d-ăsta o săptămînă în viața unui om obișnuit cu job în București. Ia, downsize acum, dacă poți. Poftim, fii zen la ora 8 dimineața la metrou la Victoriei.
Mai sînt unii care te învață cum să te bucuri iar de slujba pe care o faci. Pune ți un cactus mic pe birou și spark joy. Fărîmițează task-urile mari în treburi mai micuțe și o să ți se pară că treaba e mai ușoară și mai plăcută. Aplică nu știu ce strategii cu colegii nasoi și, mai ales, învață să spui nu, te mai sfătuiesc acești guru ai trăitului lejer.
Asta cu „învață să spui nu“ o avea un strop de adevăr, dar pe mine bănuiesc că o să mă prindă douăzeci de ani după pensie pînă să apuc s-o învăț. Mai degrabă mă străduiesc să mănînc jumate dintr-o mîncare nasoală, ca să nu se simtă după aia prost ospătarul. Beau vin casat, matrafoxuri de la țară și gust salata oribilă a mătușii, fac ceva ce nu ar trebui să fac, dar nu n-o să pot zice. Arabescurile orientale în care am crescut nu-mi dau soluția unor rezolvări tranșante. Aici totul e cu poate, să vedem, de ce nu, sună bine (cînd nu sună deloc bine), cu poftiri repetate și refuzuri de complezență la masă, un tipic de comportament moale care ar simboliza buna-creștere. Am mai povestit uimirea mea cînd, invitată într-o familie de nemți la masă, am fost întrebată dacă mai vreau dintr-un anume fel. Mai voiam, dar am zis nu. (Nu acel gen de nu.) A doua oară nu mi s-a mai oferit și am rămas poftind la prăjituri și, mai cu seamă, uimită. N-am învățat nimic din întîmplarea asta și, oricum, e tîrziu pentru o schimbare. În fond, cum ar zice sfătuitorii ăștia din cărți, probabil că fericirea vine atunci cînd înveți să trăiești cu defectele tale. Chiar și cu dulapul și cu viața vraiște.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.