Ce-mi vinde un pui de cîine, ce cumpăr eu
Vreo două nopți, imposibil să adorm. Schelălăia. Era sub geam. Pui de cîine. Să-l omor? Să vorbesc cu el? Ce să i spun? M-am prostit? Ochii-cearcăne mi-au spus să-mi pun perna pe cap și să nu-mi pese. Și m-am trezit că nu mai aud. Să salvezi un suflet sau să tragi un somn? Să-ți iei o grijă sau să fugi de ea? Să-ți adaugi sare și piper sau să-i lași pe alții să te rezolve? Prea grele întrebări, nu? Chiar mi-a trecut prin cap: nu-mi doream eu cîine, uite, îl iau și stau cu el în poală. Angoasele mele se topesc în ale lui, abia după injecții, deparazitări. În dimineața acestui gînd, l-am căutat mai mult cu privirea. Ce credeți că am văzut? Un cîine fără coadă. Eh, da! Dacă-i fără coadă, n-are ce căuta în poala mea, eu nu mă plimb prin lume cu un cîine fără coadă. Eu prefer lașitatea, s-o țin de laț. Este tăcută, falnică. Cum am dat cu ochii de scurtătură, cîinele nu mi era prieten. Iar i-am urît schelălăiala, iar îi voiam execuția. Oho, ce credeți că s-a întîmplat ieri? Ieri am văzut că s-a vîndut ieftin. Deci de asta nu mai lătra ca nebunul. Da, de asta. Văd pe aleea blocului o trenă. O mare iubitoare de cîini, o doamnă cu copil tălîmb și cu un șoricar, o pisică și achimiță ăsta. Umblau unul după altul, la 4,38 după amiaza, cînd pe mine mă apucă anxietatea. Chiar ăsta era cîrdul. Pisica încheia plutonul, iar puiul de cîine fără coadă, tăcut, era acolo. Nu lătra, nu știa că pisica este dușmanul cîinelui și nici că femeia aceea avea atîtea griji cu o fată tălîmbă. Și cînd m-am apropiat de ușa blocului, a rupt-o la fugă din linie, a intrat în grădina de lîngă intrare și geamul meu, și a început să mă rupă. Lătrat și mîrîit. M-am mirat. Uite cîte am învățat eu din norocul lui. Asta-i recompensa?