Ce mai zice gura lumii?

Cînd am terminat Jurnalismul la Cluj-Napoca, am ținut un discurs din partea absolvenților. L-am pregătit vreme îndelungată, am alunecat, pe alocuri, într-un ușor patetism caracteristic vîrstei, l-am învățat pe de rost și l-am rostit cît am putut eu de cursiv. A ieșit bine, ne-am bucurat cu toții, am schimbat îmbrățișări și flori și, cînd să plecăm de pe scenă, cineva mi-a zis: „Mi-a plăcut discursul. Cine ți l-a scris?”.

În TVR am deprins meseria de jurnalist de televiziune destul de repede, probabil pentru că în viața mea nu era loc de altceva. Nu cred că mi se potrivea neapărat, mai mult a fost dorința de a face asta, mirajul sticlei. Am auzit, de-a lungul timpului, tot felul de afirmații, directe și indirecte, la adresa mea: „ce bine a ieșit materialul ăsta, sigur a fost ideea editorului să-l monteze așa, nu a ta”, „pe tine te plac cameramanii și de asta îți filmează bine”, „poate n-am fusta destul de scurtă, ca tine, ca să mă angajez mai repede”, „se vede că te-ai zgîrcit cînd ți-ai cumpărat pantalonii ăștia”, „are o engleză cumplită, cine a lăsat-o pe post?”, „nu e în stare să facă un interviu”, „stă de parcă ar fi înghițit un par”, „prea dolofană”, „prea slabă”, „te-ai îngrășat”, „la vîrsta ta, arăți rău la față, dacă ai slăbit atît”, „cam ce trebuie să faci în instituția asta ca să ajungi pe sticlă?” etc.  

Cînd mi-am creat primul blog, în 2007, am fost întrebată de ce afișez lucrurile acelea public acolo, de ce nu le scriu doar pentru mine, închise într-un sertar. Mai mult ca sigur că e pentru că vreau atenție, laude, expunere, mă cred cineva. De ce descriu chestii atît de personale, nu mi-e rușine, chiar cred că interesează pe cineva? Dar nimic nu s-a comparat cu valul de revoltă pe care l-a stîrnit pe blog-urile mamelor din România un text al meu în care am îndrăznit să scriu, la cei nici 30 de ani ai mei, că în tramvaiul 41 cu care merg la serviciu mă deranjează cel mai tare „mîrîitul” copiilor.

Cînd am scos cartea de proză scurtă Camere de hotel, a primit nota 1 pe diverse site-uri înainte să apuc să o lansez. „O colecție banală de texte de blog”, „această bloggeriță care se visează scriitoare”, „o carte foarte, foarte proastă” – pe ultima mi-a trimis-o cineva exact înainte de lansarea de la Cluj-Napoca.

„Și tu, ce mai faci, tot reportaje pentru TVR-ul ăla la care nu se uită nimeni?”, „Tot cu filmele, tot cu Untold-ul, la vîrsta asta?”, „Ah, nu știam că ai scos o carte, dar nu pot să cred că nu te-ai măritat!”, „Cum, stai tot într-o garsonieră? Fă un credit pentru ceva măcar cu două camere!”, „E inadmisibil să te întîlnești cu un bărbat însurat!”, „Dragostea oricum trece repede, nu mai visa, trebuie să te gîndești la copii!”, „Un bebe chiar nu vrei și tu? E tîrziu!”, „Mai citește cineva Dilema?”, „Să fim serioși, ce faci tu nu e cu adevărat jurnalism!”. 

Cînd eram mai tînără cred că ar fi contat că niște băieți de la o pizzerie mi-ar fi dat notă mică, în văzul lumii, cînd aș fi trecut prin fața lor, că cineva se simte insultat de felul în care arăt pe plajă sau că se dezbate iar eterna problemă a femeilor care nu-și doresc copii. Aș fi luat poziție, aș fi fost vehementă. Admir femeile care au un discurs public articulat pe temele care ne dor, la nivel de societate. Pentru mine, însă, vîrsta de mijloc a venit cu o formă de detașare, diferită de resemnare, poate din pricină că fac jocul ăsta de prea mult timp, sînt la categoria profesioniști deja, aleg eu în ce meciuri să mă implic și cît să stau pe banca de rezerve. A trebuit să parez atîtea lovituri încît mă simt aproape din titan. Chiar și așa, la jumătatea vieții, cînd ai înțeles perfect lecția conform căreia nu poți controla ce fac alții, doar atitudinea ta, și, bonus, ai deprins pilda lăsării unui timp între stimul și răspuns, tot se mai poate deschide o fereastră virtuală în miez de noapte să te acuze de ceva care, la început, pare doar o glumă bună. Și atunci uiți complet ce zice Frankl și mai aluneci în cîte o reacție demnă de prima ligă a maidanului. Apoi îi asculți pe cei ceva mai înțelepți, dacă ai norocul să îi ai în preajmă, respiri și mergi înainte – dacă se poate, fără să răspunzi în aceeași noapte, nu e aproape niciodată o idee bună.

Am dat acest șir nesfîrșit de exemple pentru că alte vieți nu cunosc, dar gura lumii e aceeași pentru toți, iar mie mi-a păsat de ea peste măsură. Toți oamenii din care am citat mai sus m-au rănit, mai mult sau mai puțin, și mare parte dintre ei au fost apropiați. E nevoie ca cineva să te cunoască extrem de bine ca să te lovească rău. Chiar și acum, la 40+, doar mă educ să nu-i mai bag în seamă și am zile în care unele replici încă îmi dau o stare proastă, e drept că scurtă. Și atunci mai scot cîte un text din sertar și îl trimit către public, că asta știu să fac cel mai bine.

Site-urile își schimbă adresele, like-urile se pierd, story-urile țin doar 24 de ore, casetele se degradează în arhive, în fiecare zi apare un alt articol, o altă postare de Facebook care intrigă, iar mîine nici nu vom mai ști de ce ne contrăm atît de aprig azi. Din cînd în cînd, după o perioadă în care apele par a se fi liniștit, mai răsare cineva care să susțină că discursul tău e prost scris sau că îți chemi prietenii să te aplaude în primul rînd. Împotriva atacurilor care au început prin a te ciurui ți-ai format în timp o vestă antiglonț care, deși mai alunecă sau se mai răsucește, te ajută încă să supraviețuiești. Pentru gura lumii, sîntem deja știrea zilei de ieri.