Ce făceați acum treizeci de ani?

Adresată așa, întrebarea din titlu poate suna ușor intimidant, ca și cînd te-ar obliga să pleci într-o călătorie neașteptată, pentru care nu ți-ai pregătit bagajul, cu o destinație la care e greu de ajuns fără să schimbi multe mijloace de transport. Dacă aș reformula întrebarea în „Cine erați la sfîrșitul anului 1993?“, deja s-ar produce aproape o teleportare, cu imagini care se succedă repede și sunet de chitară acustică.

Înainte de Crăciunul lui 1993, pe 16 decembrie, mai exact, MTV transmitea ceea ce avea să rămînă în istoria muzicii drept unul dintre cele mai apreciate concerte din toate timpurile: Nirvana Unplugged in New York. MTV Unplugged era un show care fusese creat în 1989 cu scopul de a invita cei mai importanți artiști să cînte versiuni acustice ale pieselor lor, în fața unui public restrîns. Concertaseră pînă la momentul respectiv, pentru MTV, muzicieni cum sînt Eric Clapton sau Paul McCartney, Mariah Carey sau Elton John, ori trupele The Cure, Aerosmith, Pearl Jam. Nirvana era ultimul nume invitat în acel an, iar înregistrarea concertului s-a făcut într-o zi foarte friguroasă de 18 noiembrie.

La momentul respectiv, Nirvana era, așa cum visase Cobain în vremea în care vorbele lui au stîrnit rîsul, „cea mai mare trupă din lume”. In Utero apăruse pe 21 septembrie 1993, după doi ani de la Nevermind, și, în ciuda previziunilor celor care credeau că Nirvana nu mai poate veni cu ceva mai bun, a intrat direct pe locul întîi în topul vînzărilor și a cîștigat aprecierea unanimă a criticilor. Primul single, „Heart-Shaped Box“, a fost interpretat la sfîrșitul lui septembrie la Saturday Night Live, una dintre cele mai longevive și apreciate emisiuni ale americanilor, care cumva certifica faptul că artistul invitat a ajuns pe acoperișul lumii. De Crăciun, MTV avea să difuzeze un interviu amplu cu Kurt Cobain, iar de Revelion concertul Live and Loud înregistrat tot cu Nirvana, în Seattle. În 1994 continua seria concertelor din SUA și, din februarie, trupa se muta în Europa, unde totul avea să se încheie precipitat și nefast pe 1 martie la München, ultima dată cînd Nirvana a putut fi ascultată live. Revenind, la sfîrșitul lui 1993, popularitatea ei era una greu de imaginat chiar și în zilele noastre, cu atît mai mult în vremuri fără telefoane mobile și rețele sociale.

Știind că Kurt Cobain nu avea să mai fie în viață în mai puțin de o jumătate de an, este foarte greu să privești acum concertul fără să-i atribui, cumva, o notă tragică. Fără să chestionezi alegerea pieselor, să te cutremuri un pic din pricina aerului funebru al decorului sau să încerci să scoți din context niște versuri și felul în care au fost rostite ele. „I never lost control” din cover-ul după cîntecul lui David Bowie, „The Man Who Sold the World“, e oarecum reprezentativ pentru maniera obsesivă în care Cobain se implica în fiecare detaliu – de la modul în care trebuia să sune fiecare piesă pînă la aranjarea scenei, care să nu semene cu nimic din ce se mai făcuse la Unplugged, pînă la invitații care să cînte cu ei, nu unii celebri așa cum dorea MTV, și la lista melodiilor, dintre care doar „Come as You Are“ era foarte cunoscută.  

„Nu uita să-ți notezi asta, pe lista ta”, îi repetă inginerului de sunet, legat de un anumit nivel pe care îl dorea la o interpretare din concert. Privirea și tonul lui Cobain de dinaintea înregistrării trădează tensiunea palpabilă din platou. Repetițiile aproape nu existaseră, playlist-ul final nu era clar stabilit, Dave Grohl încerca să se adapteze din mers la niște bețe care păreau de jucărie, nicidecum pentru rock, iar Cobain se afla într-un punct critic al dependenței lui de heroină și al problemelor cu stomacul. Cert este că, de la primele acorduri din „About a Girl“, una dintre melodiile lor de la început, de pe Bleach, s-a produs ceva aproape miraculos, care i-a făcut să se sincronizeze perfect, fără reluări și fără pauze, de-a lungul celor paisprezece piese ale concertului – ultima fiind „Where Did You Sleep Last Night“, un cover după „In the Pines“, un vechi cîntec folk american, cu o interpretare uluitoare a lui Cobain, care nu a mai lăsat loc altor melodii. Nimic nu mai putea fi pe măsură. 

În toamna lui 1993 începeam liceul. La fel ca mulți adolescenți de vîrsta mea, mă simțeam neînțeleasă, neadaptată, dornică să-mi fie validate propriile opinii și opțiuni și, în unele zile, deznădăjduită cum numai la început de viață adevărată poți fi. Vocea noastră de atunci s-a numit Nirvana. Iar primul lor videoclip, „Smells Like Teen Spirit“, inspirat de Over the Edge, filmul lui Jonathan Kaplan din 1979, cu un grup de elevi de liceu scăpați de sub control, a făcut trecerea de la felul în care apăruseră pînă atunci starurile rock – arătînd ca niște fotomodele, ostentative, intangibile, însoțite de femei frumoase și cu mașini puternice – la o imagine cumva neglijentă, nepreocupată de aparențe, cu care te puteai identifica. 

Într-unul dintre interviuri, membrii trupei au declarat că, în loc să li se spună că Nirvana a schimbat viața fanilor, ar prefera ca oamenii doar să îi asculte și să se bucure de experiența asta. Treizeci de ani mai tîrziu, muzica lor încă îi însoțește pe cei cărora le-a schimbat viețile, în întoarcerile lor în timp și în traiul de fiecare zi.