Ce făceam la școală

O chema Lenuța. Ioniță Elena, în catalog. Mi-a fost colegă de bancă aproape neîntrerupt, dintr-a doua pînă într-a opta. Am fost despărțite doar cînd diriginta m-a mutat un trimestru-două, cred, cu Paraschiv în bancă. Paraschiv bea cerneală și mînca muște, sau cel puțin asta era povestea lui între noi, ăștilalți, copii cruzi și nemernici. Mă rog, cerneală bea, că l-am văzut, la chestia cu muștele n-aș băga mîna în foc. În fond, și noi mîncam cretă ca să facem febră, mîncam lipici dulceag din recipientele alea rotunde de unde scoteai pasta albicioasă cu un soi de spatulă de plastic, mîncam stamine de flori, scoase din cupa petalelor cu stropi rotunzi, dulci ca mierea la capăt, mîncam niște bobițe verzi, făinoase, care răsăreau în pămînt din nu știu ce plante, măceșe pe care le cojeam de pe miezul lor păros, miez cu care ne frecam pe gît și pe spate unii pe alții, de te apuca apoi o mîncărime de nesuportat. Mîncam cîrcei acrișori de viță, flori de salcîm. Corcodușe verzi, astringente ca amarul. Nu știu ce înțelepciune moștenită din generație în generație ne făcea să ocolim bobițele mici, vineții, despre care se spune că-s otrăvitoare. Aceeași înțelepciune ne făcea, pe copiii ăștia de 8-9-10 ani, un fel de trib anume, cu ritualurile lui nescrise, un popor rezistent de ființe uimitoare, încăpățînate, războinice, cu muci la nas.

Pe Lenuța am remarcat-o prima oară pe la jumătatea clasei întîi, să fi fost deja a doua? Pe vremea aia fiecare venea cu pachețel de acasă – felii de pîine întinse cu unt apos, cu salamuri dubioase deasupra, ori cu brînză cauciucată peste care mamele puneau felii de castravete sau frunze leșinate de salată, mere, struguri, Eugenii, habar n-am. Le scoteam pe bănci în pauza mare din ghiozdanele pătrățoase cu catarame duble. Îl țin minte pe al meu și acum. Era dintr o groaznică mușama neagră cu pretenții de piele și avea desenată pe el o mare gărgăriță roșie. Am în nări mirosul din ghiozdan: miros de caiete, de plastic, cu un iz vag dulceag al gumelor de șters chinezești, roz, pe care – ați ghicit – le mîncam și pe alea. În toate se amesteca mirosul pachețelului. Pîinea cu salam. Brînza. Mărul.

Ei bine, Lenuța, spuneam, s-a făcut remarcată într-o asemenea pauză, cînd a scos pe bancă mîncarea cu care venise de acasă: niște pești. Nu văzusem ce a adus, și poate nici nu aș fi remarcat, dacă în jurul ei nu se făcea o roată de copii care au început s-o arate cu degetul și să urle ca apucații: „Asta are pește! Asta are pește!“. Lenuța era smeadă, cu un ten perfect. Fin precum pielița de piersică, în tonuri aurii-arămii, cu ochi limpezi căprui și un cap cîrlionțat, brunet. A băgat capul în piept, pielea ei frumoasă îi ardea ca focul în pomeți, își împletise palmele în poala uniformei și stătea acolo nemișcată în mijlocul celui mai nebunesc delir. „Asta are pește! Asta are pește!“, striga toată clasa cu o înverșunare care se lua de la unul la altul, vălurea peste haita de copii și plonja apoi adînc între ei încrîncenîndu-i și mai tare, agitîndu i mai abitir. Nu știu să fi țipat și eu laolaltă cu micile animale sălbatice care se înghesuiau în jurul ei, posibil că da, că se ia, iar eu nu eram cu nimic mai altfel decît gnomii ăștia fără suflet, piticaniile astea crude și insensibile, noi, copiii de 8 ani. Știu însă că întîmplarea m-a impresionat peste măsură, iar odată ce lucrurile s-au calmat, am povestit-o acasă, iar Lenuței i s-a spus de atunci la mine în familie, cu un soi de drăgălășenie eternă, „asta are pește“.

Cu ea am stat apoi în bancă și am apărat-o din răsputeri de restul clasei. Eram eu minionă, iar Lenuța mai mare cu un cap ca mine, dar măcar eram războinică, un mic animal turbat care scotea pui de cîini și pisici din gunoaie, se bătea cu băieții care mă strigau Baiazid sau Sinan Pașa, depinde de lecție, și împărțea, chipurile, o dreptate făcută după o inimă mică și vitează.

Am rememorat-o pe Selma mică și pe Lenuța-„Asta are pește“ în după-amiaza în care mama mi-a trîntit în poală caietele mele din școala generală. Între Selmele astea e o viață, iar cea de acum pare că s-a tulburat cu timpul, și-a urîțit fața și sufletul sau și l a împietrit, nu știu. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.