„Ce cale voi urma în viață?“

Totul anunța noaptea ce va să vină, schimonoselile, scălîmbăielile acelor figuri despre care pe urmă nu va putea spune cît erau fruct al imaginației sale și cît zaț istovit al zilei deja isprăvite. Nu era timp de pierdut, însă el nu avea de unde să știe. Cum ai putea ști ce îți pune la cale partea ascunsă, cealaltă, mereu întrezărită, împinsă cu forța la loc de lumină? Sus, pe cerul de noiembrie, la fel de lipsit de sens ca întotdeauna, soarele își urma cursul fără să-i pese. René nu făcea decît să existe. Era deja mult. Era deja totul.

Avea să-și petreacă ziua închis în cămăruța pe care o luase pe veresie de la un țăran, cuibărită pe cîmpuri, departe de lumea înlănțuită, lîngă zidurile de apărare ale micului Neuburg an der Donau. O împărțea cu o sobă în care ardeau vreascuri uitate. Urma să fie o zi pierdută în meditații. O zi cîștigată. Cu două înainte, făcea încă parte din armata ducelui Maximilian de Bavaria. Diminețile, pe cîmpul de bătălie cărările dintre corturi se încrucișau, nu știa niciodată încotro să o ia, pe unde s-apuce. Dar, cum avea să își amintească pe urmă, în acea dimineață anume, după ce își scosese prin crăpătura materialului nasul și, încet-încet, întregul său trup de vlăjgan, a fost obligat să schimbe în ultimul moment direcția spre stînga pentru a se îndrepta spre fîntînă, deoarece din dreapta veneau pîlcuri de oșteni mai adormiți decît el, dornici să se învioreze cu cîte un pumn de apă rece ca gheața. Cînd au ajuns în dreptul lui, a simțit un vînt impetuos împingîndu-l imperios pe la spate, mai să-l ia pe sus. Imediat, și-a dat seama că, din sens opus, îi trecuse prin față un cunoscut pe care nu-l salutase, într-atît de zorit fusese marșul coloanei. Ar fi vrut să se ntoarcă, să-l urmărească pe băiatul în zale, care probabil deja încercase răcoarea păstrată noaptea în puț, dar vîntul acela, avîntul bărbaților cu sexele încă umflate după somnul pe rogojinile aspre îl țintuia locului, îl smulgea cu totul înspre fîntînă. Pe al cărei ghizd avea să șadă ostoindu-și amarnica sete.

Sîntem pe 10 noiembrie 1619. La cei 23 de ani ai săi, René, pe numele său Descartes, poate că ar avea nevoie mai degrabă de un trup culcat alături, nu de un cuptor mut, în stare cu greu să trosnească, la intervale neregulate, întocmai ca un mascul ostenit în călduri. Asta nu îl împiedică să se culce plin de entuziasm. Afară, pe coclauri, bavarezii anunță ziua Sfîntului Martin de Tours milostivul, sărbătoare agrară ce marca însămînțarea grîului de toamnă, un fel de Halloween pe rit vechi. La fel ca în fiecare an, serbările au început în ajun, cu focuri trosnind greu pe malurile apelor, acele „Martinsfeuer“ al căror sunet un om adormit nu îl poate distinge, copii cu torțe pe ulițe după lăsarea întunericului, cîntînd.

Așa-numitul Martin din Tours fusese un soldat roman creștinat ca adult și devenit episcop într-un oraș francez. Cea mai faimoasă legendă cu privire la persoana lui spune că, odată, în timpul unei furtuni de zăpadă, și-a tăiat pelerina în jumătate ca s-o împartă cu un cerșetor, salvîndu-l astfel de frig. Adormind, l-a visat pe Iisus, care purta jumătatea mantalei și se întreținea cu îngerii: „Uite-l pe Martin, soldatul roman pe care l-am botezat; el m-a îmbrăcat“.

Furîndu-l somnul, René simte o slăbiciune în partea dreaptă, undeva sub coaste. Pentru a putea continua în direcția spre care îl duc pașii, cel puțin acolo unde i se părea că vrea să ajungă, e nevoit să treacă pe partea stîngă, în timp ce înaintea ochilor minții i se ivesc niște figuri fantomatice și un vînt impetuos îl poartă imperios într-un fel de vîrtej, interpretat pe urmă ca fiind geniul cel rău. Dîndu-și seama că trecuse pe lîngă un cunoscut fără să îl salute, îi vine să se întoarcă, se vede respins de vîntul puternic venit în rafale, trezit, simte durerea, îi pare c-aude un zgomot mai ascuțit, îl ia drept fulger, cu ochi deschiși în beznă zărește scîntei răspîndite prin încăpere. Adoarme la loc, apar niște cărți misterioase pe masă, un dicționar dispare și reapare, culegerea de poezii din care se chinuie să citească un vers în latină, „Ce cale voi urma în viață“, incipitul idilei a 15-a de Ausonius, bărbatul necunoscut citindu i formula, un „Est et non“ făcut apoi nevăzut împreună cu tomurile, începe să se cam îndoiască de realitatea celor închipuite, își dă seama, de fapt visează, devine lucid, își comentează instantaneu visul, înainte ca somnul să-l lase. Visez, deci gîndesc. Interpretează totul ca semn de dincolo. Un spirit divin îi revelase o nouă știință, căutarea adevărului, în a cărui religie se va considera botezat, la fel ca Sfîntul Martin. A doua zi, René pune bazele geometriei analitice și vede născîndu-i-se în spirit germenii aplicării unei metode matematice. Cui? Filosofiei.

Peste patru veacuri, se va spune că, în plin secol baroc, un filosof visează. Că ironia face ca meditația carteziană să fi fost inspirată de o serie de trei vise din noaptea de 10 spre 11 noiembrie 1619. Fapt e că tînărul René le-a notat într-un fel de jurnal, văzînd în ele niște semnale care inaugurau vocația sa raționalistă. Chiar dacă manuscrisul original, intitulat Olympica (drumul către Olimp sau calea spre cunoaștere), s-a pierdut, iar autorul lor n-a mai vorbit niciodată despre acest subiect, ca și cum ar fi fost vorba despre ceva rușinos pentru spiritul său, biograful Adrien Baillet (în La vie de M. Descartes, 1691 – cartea a II-a, capitolul 1, din care semnatarul acestor rînduri s-a inspirat copios) le-a păstrat pentru posteritate. Dacă primele două pot fi considerate niște coșmaruri (întîiul, inclusiv postural, provocat de poziția corpului în somn), cel de-al treilea se dovedește un mare vis lucid, comentat chiar în timp ce se derulează. Visătorul devine conștient de starea sa (intra)onirică, aducătoare de certitudine. Paradoxul face ca tocmai în haosul existenței sale nocturne să fi găsit părintele raționalismului determinarea de a se avînta într-una din cele mai ambițioase aventuri ale minții umane. Ca într-un vis bun. 

Laurențiu Malomfălean este eseist și traducător.