Ce ai (mai) lua cu tine pe o insulă pustie?
Aterizăm pe aeroportul din Catania un pic după ora nouă dimineața, pentru mine e încă devreme, este ora la care mă trezesc de obicei dacă nu am vreo treabă ce nu suportă amînare. De data asta, m-am trezit la patru și jumătate, după o noapte parțial nedormită, am o stare de irealitate. N-am reușit să dorm nici în avion din cauza anxietății cu care mă lupt la fiecare zbor, așa că, atunci cînd a trecut stewardesa, m-am scotocit după cîțiva euro și am luat un pahar de vin, în fond eram în vacanță. Atunci cînd avionul a început să coboare, iar în fața noastră a apărut vulcanul, acoperind întreg hubloul, învăluit în cîteva scame de nori sau de fum, mi s-a părut că vom ateriza undeva la capătul pămîntului. Abia atunci am avut acea emoție singulară pentru care merită să faci o călătorie. Era februarie, la București erau puțin peste zero garde și fulguia mărunt, ca în fiecare an iarna părea să nu se mai termine. Însă după doar două ore de zbor, mă pomenesc în Sicilia, în fața aeroportului, așteptînd bus-ul spre Siracusa, într-o baltă călduță de soare, cer senin, temperatură deja perfectă, un pic peste 15 grade, mă uit la pomișorii încărcați de portocale, culeg una, nu-mi vine să cred că-s adevărate, îmi înfig unghia ca s-o miros – da, miroase a portocală. A fost prima mea evadare din iarna de acasă.
În autobuz, după ce am scăpat de stresul zborului, capul îmi cade în piept. Din cînd în cînd mai deschid ochii, văd același peisaj oarecum deșertic de pe marginea autostrăzii, cactuși înalți și tufe spinoase, mi se pare că-s într-un soi de vis. Din nou nu reușesc să adorm de-a binelea, de-abia aștept să văd marea, mi se întîmplă la fel ca atunci cînd ajung pentru prima dată la mare „în sezon”, știu că e posibil să o văd la prima cotitură a drumului și nu vreau să o ratez. Primul impact vizual e cel mai puternic, după aia te obișnuiești cu ea, marea începe să facă parte din ritmul tău pentru cîteva zile, o săptămînă. Totuși, nu zăresc nici o mare pînă în Siracusa, unde bus-ul șerpuiește pe străzi, face opriri dese, muncitorii români sezonieri cu care fusesem în avion încep rînd pe rînd să coboare. Orașul pare destul de neîngrijit, de nepopulat. Ultima oprire e chiar în port, mă uit pe Google Maps, insula Ortigia și pensiunea sînt la 15 minute de mers pe jos. Ne punem în mișcare, cărăm trollerele după noi, pe caldarîmul de piatră cubică. Trecem pe lîngă cîrciumi „de drojdieri” – cum le zicem noi, acasă –, cu doar cîteva mese, niște bătrînei își beau cafeaua aia cît un degetar, prindem frînturi din conversațiile în italiană, e limba aia pe care n-ai învățat-o nicăieri, dar o ai în sînge. În port, apa e limpede, aproape translucidă, urmărim o vreme peștii pe care îți vine să-i atingi cu mîna. Cîteva ambarcațiuni albe se leagănă ușor pe apă, e și un vapor care pare abandonat acolo de multă vreme, nicăieri nici o activitate. Un singur barcagiu între două vîrste se învîrte destul de stingher în jurul tarabei sale cu excursii cu barca în jurul insulei, inclusiv grotele, îl vom antama a doua zi, ne va face un preț special. Vedem un chioșc deschis, se aude și un zvon de muzică. „Hai să bem o bere!” Ne luăm cîte o Birra Moretti și cîte un sandvici mare cu carne de vită, nu putem să-l mîncăm pe tot, îl punem în ruscac pentru mai tîrziu. Bem berea cu înghițituri mici, soarele deja încălzește destul de tare, ne scoatem gecile și ne îndreptăm fețele spre soare. Nu ne vorbim, sîntem ca un cuplu de englezoi care fug din insula lor ploioasă și vîntoasă ca să se încarce de vitamina D mai la sud. E atît de bine, ne urnim cu greu de acolo. Trecem pe lîngă Tiempo di Apollo, ajungem în Piazza Archimede, insula e mică și plină de vestigii, o poți străbate lejer cu piciorul într-o jumătate de oră, clădirile albe reflectă lumina soarelui, un soare viu care pare să nu aibă nici o legătură cu soarele palid al iernii noastre. Ajungem și la pensiune, într-o clădire de secol XVII, cu tot soiul de detalii fabuloase – cînd voi fuma pe terasa apartamentului voi sta față în față cu trei mustăcioși din piatră, trei chipuri care se vor holba la mine. Signor Giani ne zice să nu-i dăm banii acum, nu-i nici o grabă, să-i dăm la final, dacă ne vom simți bine. Rîde. Apoi ne mai spune că o să avem apartamentul cu terasă, la același preț cu o cameră obișnuită, pentru că vom sta mai multe zile și încă sîntem în extrasezon. Giani are în jur de 60 de ani, e vioi, cu un aer provincial care nu e cel românesc, dar îl simt. Întreg stabilimentul e un soi de paradis ruginit, însă funcțional, apartamentul e mai mare decît cel pe care îl avem noi acasă, o scară duce direct pe terasa de unde se vede toată Ortigia și, în sfîrșit, marea e chiar la doi pași. O șopîrlă verde care stătea cu burta la soare fuge cînd ne aude pașii și vocile. O vom vedea și în zilele următoare, pe ea sau poate alta. Nu sînt intruzive, fac parte din decor. Mă trîntesc pe un șezlong, adorm vreo jumătate de oră pînă cînd glasurile copiilor care joacă fotbal în piațeta de sub noi mă trezesc.
Facem înconjurul insulei pe faleză, nu știm că peste doar două zile aici va bate un vînt mai ceva decît cel de pe platoul Bucegilor, iar faleza va fi inundată de valurile ce vor trece peste parapete. Cea mai grozavă furtună pe care am trăit-o vreodată, pe teresa noastră cu șezlonguri aruncate de vînt de colo-colo, ne vom simți ca doi mateloți pe puntea unui vas gata să se scufunde. „Dar va trece... ”, ne va zice signor Giani, „mîine va fi din nou soare!” Și așa a și fost, am făcut plajă la Taormina. Însă și acum e soare, e trecut de ora prînzului și mica piață de pește se destramă de la sine, tarabele se închid, negustorii își strîng marfa și strîng și zoaiele pe care le-au lăsat în urma lor, piața redevine o stradă obișnuită. Vom afla abia prin a patra zi că în piața aia de pește, pe la ora prînzului, se ține un adevărat festin, mesele vor umple strada și toți turiștii, puțini cîți sînt pe insulă, vor ciuguli aperitive cît o îmbucătură și vor bea vin la carafă. Însă de cum se duce soarele, mesele se strîng, ai nevoie de cîteva zile ca să te deprinzi cu insula și cu obiceiurile ei. Nu e ca în „sezon”, chiar nu ai ce face altceva decît să te plimbi pe aceleași străduțe cu clădiri albe, aidoma, și cu pervaze pline de ghivece cu flori, să mai descoperi cîte o cîrciumă care te îmbie, să mai guști ceva, să mai bei ceva. Seara se socializează un pic la Aretusa, de unde se văd frumos marea și apusul, sînt englezi, nemți, nordici care își beau un last drink, după care se retrag, discreți turiști are Ortigia în februarie. Aș putea să stau acolo o iarnă întreagă, o iarnă siciliană, fără să mă plictisesc.
De multe ori mă întorc mental în acea Sicilie din februarie 2019, atunci cînd nu mai rezist aici, cînd orice ieșire în exterior înseamnă întuneric și frig, mai nou înseamnă mască și pandemie, e ca un refugiu, dar ca orice refugiu mental se va părăgini în timp. Acum nici măcar socializarea nu mai există, nu mai întîlnești oameni cunoscuți nici măcar întîmplător. Dacă ai curaj să mergi la o terasă adaptată vremurilor, sînt mese în căsuțe sau igluuri încălzite, îi vezi doar pe chelnerul care îți aduce comanda și pe cei cu care ai venit și pe care îi știi oricum de acasă. Îți muți bucătăria de acasă în altă parte. Nimeni nu mai evadează nicăieri din iarnă, iar alții, precum signor Giani, sînt singuri și debusolați în primăvara lor perpetuă.