Catacombe identitare

7 iulie 2010   Societate

- cine locuiește azi în satele basarabene din Ucraina? - 

Un sat ca oricare altul din zonă, zic ucrainenii. Unul dintre ultimele sate de români şi singurul care are o biserică românească, răspund românii. Este vorba de Kamîşovka, un sat de pe malul lacului Chitai, la 70 de kilometri depărtare de Ismail.

Auzisem mai de mult despre legenda unor galerii subterane în Kamîşovka, dar părea greu de crezut că într-un sat de pe malul bălţii ar putea exista „catacombe“. Aşa că am pornit, cu această legendă drept pretext, ca să confrunt miturile cu realitatea şi să aflu cine sînt locuitorii satului: români, „moldoveni“ sau ucraineni.

Pentru a confirma o dată în plus că sîntem în stepa Bugeacului, totul aici pare larg. Gardurile joase dezvelesc case cu prispă lată, iar uliţele îşi înmoaie capetele fie în lac, fie în Orizont. Pînă şi timpul capătă aici o altă dimensiune şi curge mai încet.

Pe vremuri, satul se numea Hagi-Curda, însă toţi s-au deprins cu denumirea dată de puterea sovietică: Kamîşovka (kamîş – în rusă, „stuf“). Satele din împrejurimi au fost rebotezate în acelaşi spirit: Babele a devenit Oziornoe, Ceamaşir – Prioziornoe (adică satele de lîngă lac), iar Edec-Burnu – Utkonosovka. Totuşi, oamenii din satele vecine încă îi numesc pe localnici hagicurdeni.

Dacă ar fi să treci peste cuvintele ruseşti venite odată cu noile tehnologii, cum ar fi „mobilcă“ (pentru telefon mobil) sau cele mai clasice, gen „poroşok“ şi „aftobus“ (respectiv, pentru detergent şi autobuz), limba vorbită aici nu diferă prea mult de ceea ce auzi în fiecare zi în sudul Republicii Moldova. Acelaşi „iorgan“ pentru plapumă, „duşeg“ pentru saltea, „şuşe“ pentru şosea sau „harman“ pentru grădină. Lista turcismelor o completează „ghiolul“ – un reper existenţial pentru întreaga regiune.

Un alt specific este pronunţia: mulţi localnici te poftesc să închini „un pahar de hin“ sau, dacă nu, măcar nişte „compot de hişine“. 

De la Puicescu, la Puicesco

Prima casă la care mă duce ghidul meu – o femeie din partea locului – e aproape de malul ghiolului. Cînd o întreb de galerii, lelea Paşa, stăpîna casei, ridică din umeri a neîncredere: „Apoi, cine ştie dacă-i drept sau nu! Ţin minte că mama povestea, pe cînd încă era bătrînuţu, că erau nişte catacombe, dar asta era pe vremea românului...“

Apoi, amintirile curg gîrlă: „Eu n-am prins anii aceia, că-s din ’41. Da’ Vasile Prohorovici ştie mai multe – de fapt, el scrie şi ce este, şi ce nu-i... O mai scris o dată istoria satului: movila lui Brînză, fîntîna lui Maxîm, fîntîna de la brazdă, aceea de la chetriş. Ei, dar aiestea ş-au fost, o fost aşa fel pe timpul românului, da’ amu nu mai socot nimeni aşa. Acuma sîntem în Ucraina...“

De atunci, au rămas mărturie doar cîteva fîntîni şi nişte fotografii de familie, unele păstrate mai bine, altele mai puţin.

O fotografie de-a lui bătrînuţu îmi înfăţişează un bărbat şi o femeie, bine îmbrăcaţi, cu chipuri grave şi batiste tivite cu dantelă în mînă. Femeia din poză poartă o brăţară de aur masiv – mătuşa Paşa spune că familia era înstărită. Pe verso, cineva a caligrafiat numele bărbatului: „Puicescu Pavel, Hagi-Curda“.

De atunci, descendenţii românului gospodar au alt nume – Puicesco, iar pe copii îi cheamă, în loc de Ion, Vaniuşa.

 „...mai este o fîntînă la moş Nichifor, după casă, moş Nichifor Chiriac. Alta, pe care a făcut-o bătrînul ’neavoastre, Terinte, la poartă la Mihai, tot este, n-o strică nimeni...“ Bătrînele deapănă vorba între ele, de parcă au uitat de ceilalţi din jurul lor.

O întreb pe gazdă dacă îi e dor de timpurile de altădată. Mătuşa îşi potriveşte basmaua pe cap: „Of, ce să zic? Pe vremea lui bătrînuţu, poate că era bine la români, că ei erau harnici, lucrau şi aveau de toate. Dar acum, am auzit iarna asta că au vrut să desfacă Ucraina şi să ne treacă la Republica Moldova, că cică sîntem moldoveni şi să fim cu ei. D-apoi ce pensie să primesc eu acolo?!“

Cu toate acestea, îi place să privească emisiunile de pe canalele româneşti, iar unele seriale o fac să se scoale în toiul nopţii. Cu o antenă simplă, prinde şi Moldova1, şi TVR1, şi TVR2: „Cel mai tare îmi plac concertele la care vine Botgros cu orchestra lui, au nişte cîntece aşa frumoase...“

Din agronomie, în istorie şi religie

La două străzi depărtare, locuieşte Vasile Iordăchescu, sau Vasile Prohorovici, cum îi zice lumea în sat. Ca un răspuns gastronomic la întrebarea spinoasă despre naţionalitate, pe masă ne întîmpină cîteva farfurii cu răcituri, sarailie cu brînză şi cu carne. Gazdele aşteaptă sosirea unor oaspeţi de la Chişinău. Vasile Iordăchescu, epitrop al bisericii ce ţine de Mitropolia Basarabiei, spune că satul datează din perioada năvălirilor tătare: „Atunci, satul se numea Frumuşica, mai tîrziu i-au spus Hagi-Curda. Cred că tot atunci or fi fost săpate galeriile, că începeau toate din biserică şi ieşeau în capăt, spre ghiol. Am lucrat şi eu acolo mulţi ani ca agronom la sistema de orez, pînă am ieşit la pensie. Acum, aproape tot satul vechi e sub apă, a rămas numai cimitirul...“

La care, ghidul meu, mătuşa Nastasia, o bătrînă de 80 de ani, îşi aminteşte ceva important: „Vasile, eu cînd oi muri, să-l chemi pe părintele Anatol de la Cahul, să mă înmormînteze. Poate să nu mă ducă în biserică, să treacă pe lîngă biserică, dar să-mi facă vecernia şi slujba aşa ca la fratele Timofei...“

Părintele Anatol Cristea, primul preot al bisericii de sub oblăduirea Patriarhiei Române, a plecat acum cîţiva ani la Cahul, din cauza neînţelegerilor cu preotul şi enoriaşii celeilalte biserici. Pe atunci, ambele biserici împărţeau acelaşi sediu, doar că se aflau la etaje diferite. Totuşi, localnicii îl laudă pînă acum şi, la nevoie, îl mai cheamă pentru un parastas sau o cununie.

Mai departe, Vasile Iordăchescu ne sfătuieşte să mergem la fratele său, care poate să ne spună mai multe şi despre sat, şi despre oameni: „O să-l găsiţi acasă, el trăieşte peste două străzi, harmanul lui e la colţ.“

„O carte cu lucruri adevărate“

Celălalt frate, Tudor Iordăchescu, nu se grăbeşte să-şi spună părerea despre legenda catacombelor: „O să citiţi în carte, cînd va apărea“. Cartea e o monografie a satului: „Am adunat materiale mulţi ani la rînd, dar nu puteam scrie – pînă a ieşi la pensie, am lucrat 12 ani la Inspecţia Fiscală la Ismail. Da’ de unde eşti mata? La noi în sat lucrurile astea se cunosc, noi n-avem nevoie de reclamă...“

Totuşi, dacă aud că vine cineva de la Chişinău, privirile oamenilor se luminează şi ei devin mai vorbăreţi. Din vorbă în vorbă, Tudor Iordăchescu ajunge să spună cum scria articole pe la ziare: „Am mai publicat şi în Concordia (ziar de limbă română editat la Cernăuţi). Documentele le-am găsit prin cărţi şi reviste, eram abonat la revista Basarabia.“

De profesie contabil, Tudor Iordăchescu a absolvit Universitatea Agrară de la Chişinău. Acum, zice că este un simplu ţăran. „Am ieşit la pensie şi iaca, am început să scriu. Eu mă revoltam tot timpul, iar acum, cînd am văzut că este momentul şi se poate scrie, am zis: de ce să nu scriu adevărul? Doar că fotografii îs cam puţine şi de calitate proastă...“

Despre planurile de editare vorbeşte cu sfială: „Am comandat o mie de exemplare, la o editură din Chişinău. O să le distribui pe tot globul pămîntesc, peste tot unde sînt români – las’ să afle despre hagicurdeni. Acolo nu-i ce-a spus moş Ion Roată, sînt lucruri adevărate!“

S-a gîndit să aducă nişte exemplare şi în sat, să le dea la bibliotecă. „Poate chiar să o pun şi pe Internet!“, adaugă el cu un zîmbet.

La şcoală se deprinde... toleranţa

Pe de altă parte, nu sînt mulţi cei care se declară români. Celorlalţi le este mult mai aproape etnonimul de „moldoveni“ sau chiar „ucraineni“. Pentru unii, integrarea în societate înseamnă a fi poliglot: îşi trimit copiii la şcoala din satul vecin, Muravliovka, ca să înveţe în limba rusă. Copiii care rămîn în sat învaţă şi ei cel puţin trei limbi: moldovenească, ucraineană şi rusă. Fără a pune la socoteală limba străină – franceză sau engleză.

Totuşi, nu prea auzi pe nimeni să se plîngă. „Trebuie să ştim limba de stat, cum altfel? Dacă mergi într-un sat bulgăresc, e plăcut să auzi cum vorbesc bulgarii moldoveneşte, uneori chiar mai frumos ca noi. Altă dată, l-am auzit pe un bulgar: doljno bîti cisto, kak v casa mare („trebuie să fie curat, ca în casa mare“). Aşa că trebuie şi noi să ne respectăm reciproc“, îmi explică una din învăţătoarele şcolii.

Locul unde se odihnesc morţii...

Cît despre cimitirul vechi menţionat de Vasile Iordăchescu, acesta încă se mai află alături de cel nou – apele ghiolului n-au ajuns la el.

Crucile – nici multe, nici puţine. Unele sînt scufundate pe jumătate în pămîntul lutos, iar altele se lasă pe o parte. Dacă mormintele de după 1940 mai sînt văruite, celelalte, mai vechi, au rămas ca nişte monumente ale naturii. Cruci lipoveneşti, româneşti, greceşti. Pe unele dintre ele se pot desluşi inscripţii cu caractere latine: „Aici odihneşte roaba lui D-zeu Irina Cialenco“, „Robu lui Dumnezeu Simion B. O. R. 1906. 6 iun.“. Pe altele, cu litere slavone: „Aici odihneşte robul Bojih Ioan. Efrosina. Alicsandra…“

 Surprinzător sau nu, dar şi în partea nouă se găsesc morminte cu inscripţii în română, în locul celor vechi sau alături de ele. „Rudele care-s plecate pe la Moldova au grijă“, îmi explică mătuşa Nastasia, cu un aer atotştiutor.

...şi viii

După cimitir, al doilea loc de pelerinaj din sat este cîrciuma. Se cheamă – cum altfel! – bar. La intrare stau rezemate cîteva biciclete. Intru în vorbă cu un bărbat care îşi fuma domol ţigara şi îl întreb dacă e adevărat că oamenii de aici s-au ucrainizat.

 „Nu cred, pur şi simplu ei se tem să spună mai departe ce ştiu, ce au auzit de la bătrîni,“ zice bărbatul, dar mă roagă să nu-i dau numele. Şi, parcă justificîndu-se, adaugă: „Cîţi directori de şcoală au fost scoşi? Chiar şi după 1990, încoace. Directorul de la Dumitreşti, adică Dimitrovca, a fost scos, pe directoarea noastră Nina Bujor tot au schimbat-o, pentru că ei aveau întrebările aiestea naţionale. Zinaida Pinteac, din Sărata – Frumuşica Veche, tot aşa...“

Auzindu-ne, mătuşa Nastasia se arată curajoasă: „Eu nu mă tem chiar deloc. La anii mei, ce-o să-mi facă? Bărbatului meu, Dumnezeu să-l ierte, îi plăcea un cîntec pe care îl învăţasem la şcoală, la român:

„Eu sînt viţă de român
 Şi n-am teamă de păgîn
 Nici de unguri, nici bulgari,
 Nici de bolşevici barbari...“

Melodia care răzbate din interiorul barului subliniază caracterul anacronic al momentului: din boxe răsună „Morena“, o noua piesă românească. Totuşi, realitatea nu lasă loc pentru iluzii – cei care o ascultă nu ştiu cine cîntă şi, probabil, nici nu contează.

La plecare, îi întreb ce aşteaptă de la noul preşedinte. „Ce putem să aşteptăm? Nimic. La ei e cuţitul şi pîinea, cui vor, îi taie mai mult, cui vor – mai puţin... Noi, cum am trăit pînă acum, tot aşa om trăi şi mai departe.“

Cît despre galerii, nu le mai poţi da de urmă. După dărîmarea bisericii vechi în 1979, nimeni nu le-a mai văzut. Iar odată cu ele, s-a ocultat şi conştiinţa oamenilor că aparţin unui neam – identitate rătăcită în catacombele istoriei.

Cristina Mogîldea este traducătoare şi a absolvit recent Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism de la Chişinău.

Mai multe