Căsuţa din pădure

Cînd pe afară sînt intemperii, simți o nevoie instinctivă să te refugiezi într-un interior. Să te ascunzi într-o vizuină personală, să știi că ai un acoperiș deasupra capului, și real, și simbolic, că aparții unui loc în care să te poți culcuși și simți în siguranță.

Cînd afară sînt intemperii, casa îți devine un fel de căsuță din pădure în care te refugiezi. Cea pe care o întrezărești, de la oarecare distanță, mai întîi ca pe o lumină difuză în întunericul pădurii și apoi, tot mai aproape, ca pe un posibil adăpost. Cînd înaintezi spre ea, fără să știi exact ce te așteaptă acolo – un amestec de tentații și potențiale pericole, dar și speranța, cel puțin, a unei senzații de siguranță.

Posibilele pericole le-ai învățat din povești. N-o poți uita pe Baba Cloanța din „Hänsel și Gretel“, care vine la pachet cu turta dulce. Cum spune mereu Rumpelstitskin într-un serial fermecător care se petrece în lumea basmelor, Once Upon a Time, „Magic comes with a price“ (cu varianta mai comună și lărgită „Everything comes with a price“). Confortul, chiar cel mai basic, e mereu însoțit (sau cel puțin așa mi se pare mie) de un soi de plată. Ca să nu mai vorbim de plăcere ori lăcomie.

Mă rog, situația se rezolvă, în cazul lui Hänsel și Gretel, în modul similar majorității basmelor: unul violent și miraculos. Iar cei doi copii își găsesc adevăratul adăpost, alături de tatăl lor. Se pare că, uneori, adăposturile astea apărute așa, netam-nesam, noaptea prin păduri, pot fi false. Sau măcar temporare. Ori inițiatice. Frații Grimm au o altă poveste care se numește chiar „Căsuța din pădure“ și care surprinde, printre altele, și toate etapele căutării și găsirii adăpostului: „O porni atunci la întîmplare și merse așa, pînă ce amurgi și se întunecă de-a binelea. Copacii foșneau în întunericul nopții, bufnițele scoteau tot soiul de țipete, și pe fată începu s-o prindă frica. Deodată zări în depărtare o rază de lumină scînteind printre pomi. «Acolo trebuie că e vreo așezare de oameni – gîndi ea; și-mi spune inima că nu m-or lăsa pe seama fiarelor și s-or îndura să-mi dea adăpost peste noapte…» Și se îndreptă încrezătoare spre lumina aceea.“ Acolo, desigur, trebuie să treacă proba altruismului, pînă la urmă, pentru a rupe blestemul acelei așezări și al locuitorilor ei.

Albă-Ca-Zăpada se trezește și ea „singură, singurică în pădurea cea nesfîrșită și era atît de înfricoșată, că privea la mulțimea frunzelor de pe copaci, ca și cînd de-acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie – și nu știa în ce chip și ar putea găsi scăparea… Într-un sfîrșit începu să alerge, și gonea întruna peste bolovani colțuroși și printre mărăcini, iar fiarele sălbatice treceau în fugă pe dinaintea ei, dar nu-i făceau nici un rău. Alergă ea așa, cît o ținură picioarele, și-n geana amurgului dădu cu ochii de o căsuță și intră înăuntru să se odihnească.“ Ea își găsește adăpostul în căsuța piticilor, într-un lume a altor dimensiuni, a marginilor. Siguranța ei, cel puțin cea temporară, putea fi dobîndită doar într-un asemenea spațiu, departe de mainstream. Doar schimbînd coordonatele lumii în care trăiește poate scăpa cu viață: și aici, însă, cu un preț – și anume cel al treburilor gospodărești făcute pentru pitici.

Aproximativ la fel se întîmplă și cu Goldilocks în „Povestea celor trei ursuleți“, fetița trecînd acolo, însă, în lumea animalelor. Cînd lumea oamenilor se intersectează cu cea a animalelor, cînd se petrec, în adăposturile astea de prin pădure, schimburi de identități, lucrurile încep să se complice și s-o ia razna, ca-n cazul Scufiței Roșii. Happy end-ul poate fi adus mai greu, doar de către un element exterior (Vînătorul), cu violență și chiar crimă (vînătorul taie burta lupului, o umple cu pietre și acesta moare). Există și cazuri fericite în care contactul dintre cele două lumi are loc într-un registru comic, precum în „Muzicanții din Brema“, în care animalele istețe reușesc să ia locul oamenilor ticăloși, păcălindu-i.

În cazul „Muzicanților din Brema“, căsuța din pădure, cîștigată prin istețime, le devine adăpost permanent. Albă-Ca-Zăpada, cum bine știm, rămîne în căsuța piticilor doar temporar. Bunica din „Scufița Roșie“ își reocupă căsuța, scăpată de lup, și rămîne o veșnică destinație-tentație pentru Scufița care sperăm că și învățase lecția. Cei trei ursuleți rămîn în căsuța lor, în timp ce fetița scapă, cu lecția, sperăm iarăși, învățată. Căsuța din pădure, din povestea cu același nume, se transformă din adăpost temporar într-unul ideal, și anume într-un palat. Hänsel și Gretel se întorc din coliba vrăjitoarei, cu bogățiile găsite acolo, în adevăratul lor adăpost (de data asta permanent, bănuim) – casa pădurarului, tatăl lor.

Ideea e ca fiecare dintre noi, atunci cînd zărim, printre crengi și umbre, luminița deja celebră, să știm cum să ne apropiem de ea. Și să ne recunoaștem adăpostul care, sperăm, ni se potrivește.