Castravetele

Ăsta de toamnă mă înnebuneşte. Îl ronţăi haţ haţ haţ borcănat, dar nu-mi place prea gras. Îl ronţăi cum e, în haina lui verde. Îmi place ţărănesc, îmi place necurăţat, îmi place puternic, tînăr, să mi se opună, să-mi spună nuuuuuu în dinţii din faţă şi să mă lupt cu ele în măsele. Roşia are roşie, castravetele mi s-a părut mereu apă. Cînd mănînc castravete mi se pare că beau o apă proaspătă şi rece, mă întorc pe coasta bunicii mele, ţărancă de Strehaia Mehedinţi, unde rupeam din vrej castravetele şi-l ronţăiam nespălat, fraged. Castravetele îmi mai spune ceva. Apă cum e, oglindă cum e, dur la început fără oprire-zeamă, apoi, castravetele îmi stîrneşte straniu gusturi de demult. Răcoarea lui „luminează“ spre zone uitate.

Deschid gura, mă cert cu castravetele şi el descoperă, cu cît ajunge în stomac, pofte nebănuite. Nu, nu, nu văd mîncăruri, nu, nu, nu, el nu trece prin imaginaţie, ci doar „luminează“ o cale Lactee a unor bucate. Nu le pot numi. Nu sînt monstruoase. În călătoria castravetelului, călătorie fără capricii, luminoasă se desfac în mine delicii nenumite, apetisante. Un fel de „jumătăţi de oameni pe jumătăţi de iepuri“. Nu, nu văd realitate. Văd forme apetisante. Castravetele luminează ici-colo pacificuri de plăcere de neatins. Castravetele creează o lume a promisiunilor. Ticluirile astea de castravete cu coajă, subţirel, cu pămînt pe el, tînăr, scurtuţ. Că dimensiunile la castravetele mîncat de mine contează.