Case, locuinţe, spaţii

5 decembrie 2017   Societate

Uneori, atunci cînd n-am ce face, mă uit la anunțuri imobiliare pe Internet, nu neapărat pentru că îmi doresc o nouă locuință în viitorul apropiat, ci doar așa cum alții caută pantofi, haine, telefoane sau computere. E o ocupație de multe ori plăcută, pe care am „moștenit-o“ de la mama mea – părinții mei s-au mutat mai des decît majoritatea oamenilor pe care îi cunosc, de parcă n-ar putea să locuiască mai mult de cinci-șase ani într-o casă pentru că „se învechește“, se uzează, ca în cazul obiectelor pomenite mai sus. Sau poate pentru că nu-și găsesc locul nicăieri, se mai întîmplă. Așadar, ne-am mutat împreună de patru ori, în același perimetru – Calea Moșilor –, o dată la o distanță de nici 200 de metri de fosta locuință. Apoi, în viața mea de adult, eu am mai schimbat trei locuințe, fără să îndrăznesc să dau Calea Moșilor pe un alt cartier din București (pe mine, dacă mă muți în Titan, de exemplu, e ca și cum m-ai muta la Bacău, mi se pare un alt oraș), ei alte trei – de data asta într-un perimetru diferit, de exemplu, de la Poiana Cîmpina s-au mutat fix peste deal, la Breaza. Părinții mei, oameni gospodari și „așezați“, investesc de regulă în noile spații de locuit, adică „bagă bani în pereți“, cum spune cîteodată cu ciudă taică-miu, sperînd că la un moment dat le va crește valoarea. Eu prefer să nu fac asta, mi se pare inutil, din moment ce tot mă voi muta, cîndva. Pot să dau deja lecții în ceea ce privește „vizionările“ de case – de pildă, cînd cei care vin strîmbă din nas și găsesc hibe inexistente, nu trebuie s-o iei personal, nu înseamnă că nu le place, vor doar să scazi drastic din preț – relațiile cu agenți imobiliari, mutarea propriu-zisă, care este de cele mai multe ori un calvar. Ai mei au aproape 70 de ani, nu știu cum de vor reuși să se mai mute încă cel puțin o dată, dar probabil că o vor face. Și în mutările astea permanente poți afla un sens al existenței.

Așadar, pînă la mutarea viitoare, caut case posibile, dar și case improbabile, de peste o sută de mii de euro, apartamente aerisite cu terase, case cu curte și cu boltă de viță de prin mahalale de la marginea orașului, vile utopice cu piscină, dar și maghernițe care, la o adică, pot fi demolate, reconstruite, recondiționate. Case din București, în mod special, dar și de prin Franța, Germania sau de aiurea, iar uneori am surpriza să descopăr că un apartament de două camere și cu un balcon cu vedere la mare dintr-un orășel din Sicilia sau o casă de secol XIX, cu dependințe, scări interioare și o mansardă adorabilă, de „la țară“, în Germania, costa mai puțin decît un apartament standard dintr-un bloc socialist jupuit și cu vedere la linia de tramvai din Colentina. Deschid alte anunțuri, cîteodată revin la unele mai vechi, „salvate“, și am un sentiment de dezamăgire în momentul în care anunțul cu o casă care îmi plăcea și pe care o urmăream de ceva vreme nu mai este de actualitate. Ca și cum casa aceea ar fi trebuit să mă aștepte pe mine, la nesfîrșit.

Mă amuză fotografiile, nu cele standard, făcute de agenții imobiliari, cele imperfecte, ale proprietarilor care habar n-au să pozeze. Detaliile îmi dau idei. Un colț decupat de balcon vechi poate reprezenta o oportunitate de a pune acolo o măsuță, două scaune, și se transformă într-un loc plăcut de băut cafeaua, dimineața. O bucătărie atipică, cu nișe în pereți, creează în mintea mea spații noi de depozitare a unor recipiente cu condimente, sticle cu vin sau pur și simplu a unor obiecte ambientale și inutile. O pisică tolănită pe un fotoliu e o garanție a tihnei, a căminului perfect. Un ghiveci mă duce cu gîndul la o grădină. Un living cu jucăriile copiilor abandonate mă înveselește. Se întîmplă să-mi placă cîte o casă banală doar pentru un tablou, fotografiat pe jumătate, în holul dinspre baie. Alteori sînt atrasă de niște instantanee – o siluetă în spatele unei perdele, un copil care doarme, pe un divan, în ultimul plan, o jumătate de bunică ce gătește în bucătărie. A căuta anunțuri imobiliare pe Internet devine o formă de voyeurism, te insinuezi fără să vrei în casele altora. Uneori, uit faptul că a cumpăra o casă înseamnă în principiu a intra în posesia unui spațiu și a unor pereți goi, nu și a obiectelor personale sau a unor frînturi de viață ce aparțin actualilor proprietari. Însă orice spațiu deja locuit este încărcat de amintiri, de prezență umană. Toate acestea vin „la pachet“ cu noua casă, nu le poți înlătura dacă zugrăvești sau dacă schimbi parchetul. Odată, vizitam un apartament interbelic (termenul tehnic de „vizionare“ mi se pare rece și impersonal, iar a cumpăra o casă este o experiență în primul rînd personală), spațios și la un preț bun, iar agenta încerca să ne convingă, pe mine și pe mama, că facem o afacere bună. M-am așezat pe canapeaua din sufragerie, toate ferestrele erau deschise, se lăsa seara peste cartierul de case din zona Halei Traian, o vecinătate care îmi place. Și dintr-odată am simțit cum mi se face frig, deși eram în toiul verii. Am încercat să mă gîndesc la apartamentul acela, să mă imaginez pe mine acolo și l-am simțit atît de străin încît mi-am dat seama că ar fi fost o greșeală să-l cumpărăm. Pur și simplu și fără să pot da alte explicații, nu eram binevenită. Pentru că fiecare casă are cîte o amprentă, cîteodată, deși, pare goală, e plină pînă la refuz, nu mai ai loc acolo.

Cînd mă plimb pe străduțele din spatele Căii Moșilor – Toamnei, Icoanei, Precupeții Vechi, Verii, Spătarului ș.a.m.d., mă uit cu un ochi critic la case și la împărțirea spațiilor. Aici îți dai seama cel mai bine în cîte etape și cît de haotic s-a construit Bucureștiul. Sînt case mari, burgheze, reîmpărțite și transformate uneori într-un mod ilogic, ca să încapă astăzi mai multe familii, mai mulți proprietari – un cabinet stomatologic la parter, cu o ușă care dă în stradă, scări care nu mai duc nicăieri, cîte o mansardă construită aiurea, mai multe intrări, chipurile separate, deși casa e de fapt una singură. Mă duce cu gîndul la tranșarea unui pui fript – unul ia aripile, altul pieptul, cineva mai ia cîte o pulpă sau spatele. Mai sînt casele -mici, înghesuite unele într-altele sau uneori suprapuse unele peste altele, fără lumină, cu curți fără intimitate.

Pe Precupeți, e o căsuță care îmi place mult, cu o grădină nefiresc de mare pentru centrul orașului chiar în față. Casa e flancată de două blocuri vechi și căzute – balcoanele dau spre grădina oamenilor, cum poți să te mai bucuri de ea cu atîtea priviri în jur? Cele mai multe dintre blocurile interbelice arată jalnic, ferestrele se cască spre apartamentele ca niște hrube, draperiile și perdelele îți sugerează oameni bătrîni cărora nu le mai pasă de următorul cutremur mai mare. Blocurile noi sînt construite neglijent pe suprafețe incredibil de mici, sînt atît de subțiri încît le bate vîntul. Iar casele noi sînt atît de urîte de parcă ar fi murit toți arhitecții.

Odată am vizionat o locuință amenajată într-un garaj, în fundul curții – era garajul încăpător în care își ținea „boierul“ mașina pe timpuri. Apartamentul de nici 40 de metri pătrați era cochet și plăcut, doar că în acte „casa“ nu avea practic adresă completă, nu avea număr. În curtea comună locuiau, aparent în condiții civilizate, vreo șapte familii. Însă proprietara ne-a spus: „N-avem probleme cu vecinii, dar eu vreau să fiu onestă și să nu vă ascund faptul că avem una alcoolică care atunci cînd se îmbată țipă!“ Cum adică țipă? Și cît o ține? „Nu mult. Pînă-i trece!“

Foto: wikimedia commons

Mai multe