Case, femei, generații

Am crescut cu două femei – mama și bunica mea. Cărora li s-a mai adăugat una: mama nașei mele, care mă lua de la școală și mă ducea în parc și care a fost un fel de a doua bunică. Cele două, mama și bunica, erau, cel puțin așa mi se părea mie în copilărie, diametral opuse. Erau două tipuri feminine atît de diferite.

Bunica mea, născută la început de secol 20, într-o familie relativ înstărită cu 14 copii, dintre care ea fusese cea mai mică și, tocmai din cauza asta, o prinsese pe mama ei în viață doar cîțiva ani, crescînd apoi cu ajutorul fraților mai mari care i-ar fi putut fi și tați, era, să zicem, un produs tipic al epocii. Îi împărtășea din plin prejudecățile și idealurile – deși, în felul ei, în felul în care se putea în epocă, se și răzvrătise împotriva lor. Fusese la pension, cu uniformă strînsă pe talie și cu fileu, dar, în același timp, se apucase de fumat de la 14 ani. Știa că trebuie să „se mărite bine”, cam asta era cariera feminină a epocii. Și totuși, se măritase cu bunicul meu, care era frumos, dar și renumit pentru aventurile lui. Era dintr-o familie bogată, dar care nu-i dăduse mai nimic și trebuise să construiască totul de la capăt pe cont propriu.

Venise războiul și bunicul plecase la Odessa, de unde venise împușcat într-un plămîn. E drept că nu în luptă, ci, se pare, într-o controversă amoroasă. Între timp, bunica rămăsese acasă cu un copil mic și al doilea, cred, pe cale să se nască. S-a refugiat, din cîte știu, pe lîngă Cîmpulung Muscel, unde aveau casele părintești. După ce au trecut prin toate ororile războiului, care, nouă, disperați de statul în casă pe timp de pandemie, ghiftuiți și cu Internetul la maximum timp de cîteva luni, ni se par simple povești, a venit peste ei odioasa eră comunistă.

Și totuși, au supraviețuit, decent aș zice. Deși bunica mea și-a păstrat demnul și femininul (din perspectivă feministă, discriminatul) statut interbelic, de casnică. Căci de-aici pornisem: de la femei și casele lor. Or, pe bunica mea cumva n-o prea pot desprinde de casele în care trona ca o regină (două au fost, dar asemănătoare). Mereu impecabilă în rochiile ei pe talia care nu se estompase niciodată, cu o feminitate, azi poate, desuetă, dar mereu sensibilă și vizibilă, bunica mea nu s-a transformat niciodată în gospodina amorfă în trening. Și-a păstrat eleganța epocii, tot așa cum a păstrat decorul de la Valea Mare în locuințele ei la curte, dar, de fapt, în inima Bucureștiului. Casele ei erau mereu sclivisite, dar aveau o notă rustică spre kitsch fără de care, bănuiesc, nu s-ar fi putut adapta la oraș. Iar ea, cu talia de viespe și părul à la Merle Oberon mereu îngrijit, aducea, poate, cu personajul Laurei Brown (Julianne Moore) din Orele (The Hours, 2002), filmul lui Stephen Daldry după romanul lui Michael Cunningham: nu ar fi fost gata să lase totul baltă, ca Laura, dar avea mereu nemulțumirile și bombănelile ei și era, ca și Laura, o mare cititoare. Cu asta-și umplea nopțile: citea, în principal romane de dragoste, pe care mi le povestea, țin minte, cu înflăcărare.

Mama mea, cel de-al doilea personaj feminin din familie, nu semăna, cel puțin în prima parte a vieții, deloc cu bunica. Iar dintre cele trei femei din Orele, poate, în privința optimismului într-o perioadă aproape necondiționat și a modului ei de a se bucura de viață, aducea mai curînd cu Clarissa Dalloway. Deși descrierea ei nu s-ar fi putut suprapune cu cea a Clarisssei, de hippiotă bătrînă: mama era perfect feminină și fără vîrstă, fără nici cea mai mică nuanță hippie. Asocierea ei cu casele în care a trăit e mai neconvențională: cu prima noastră casă, ai fi zis că-i un paradox. Mama era frumoasă și super-elegantă, iar casa era curată, dar înghesuită și ticsită de cărți și de hîrțoage. Mama era, de fapt, și ea o femeie casnică a anilor ’70. Casnică nu în sensul că nu făcea nimic (căci dimpotrivă, făcea foarte multe), ci în sensul în care nu era angajată oficial, cu carte de muncă, undeva, deși ne aflam în plină Românie socialistă. Lucra de acasă, împreună cu tatăl meu: scriau scenarii pentru filmele lui.

Îi vedeam de multe ori pe amîndoi, nopțile, susținîndu-și fiecare, pasional, cuvîntul potrivit la locul potrivit. Atunci nu mai conta cum arăta interiorul. Cum și în ce era îmbrăcată mama. Cum și ce purta tatăl meu. Totul se transfigura, pentru mine, iar casa devenea lume. Femeia casnică era femeie creatoare și, slavă Domnului, rolurile zise tradiționale nu mai erau atît de rigide în închistarea lor. Casa și slujba, interiorul și exteriorul se suprapuneau, atitudinile față de ele se confundau, rolurile cîndva repartizate pe sexe se încurcau.

Asta a fost în prima casă a mamei mele. Despre celelalte, voi vorbi altă dată. În ce mă privește, modelul meu a fost rolul feminin al mamei. Dar nu l-am uitat nici pe cel al bunicii, atît de grijulie în privința casei și a locuitorilor ei. Combinația dintre ele a ieșit, în ce mă privește, aș zice mai curînd hilară. Dar și despre asta într-un articol viitor.