Case bogate fără morminte regale
Ideea proiectului de la El Gourna a fost lansată în 1946 de Departamentul Egiptean al Antichităților, care dorea relocarea sătenilor. Decizia fusese luată din cauza faptului că aceștia aveau locuințele construite deasupra mormintelor regale antice ale necropolei din Luxor și trăiau dintr-un prosper comerț cu reproduceri de artefacte din perioada faraonilor. În 1946, ca și în prezent, comerțul cu obiecte egiptene antice era interzis cu desăvîrșire, iar sătenii, pentru a-și rotunji veniturile, fabricau reproduceri surprinzător de bine meșteșugite. Studiate cu atenție de cercetătorii muzeului național de arheologie din Cairo, acestea păreau tot atît de reale pe cît probabil că și erau. Relocarea satului pentru a stopa hemoragia de mumii de pisici, șoimi, pietre cioplite cu hieroglife și multe altele se impunea cu necesitate, acest lucru degrevînd o suprafață semnificativă în vederea dezvoltării turismului local. Noul El Gourna se întindea pe o suprafață de cca 50 de acri lîngă Luxor. În mod firesc, localnicii nu ar fi vrut să-și părăsească satul și locuințele, cîtă vreme acestea erau sursa existenței lor. De aceea Hassan Fathy, arhitectul însărcinat cu proiectarea noului sat, a încercat să creeze o arhitectură cît mai familiară celei pe care localnicii aveau să o părăsească. În plus, pe lîngă locuințe, Fathy a construit o moschee, o școală, o piață și un teatru în aer liber, iar experiența construirii acestui sat a sintetizat-o în lucrarea Arhitectura pentru săraci.
Foarte interesant este modul în care arhitectul a obținut participarea țăranilor la procesul de proiectare, în cadrul analizei de nevoi. Aceștia nu au vădit un interes deosebit pentru locuință; de fapt, într-o primă fază, ei au boicotat proiectul, în speranța că se vor întoarce în vechile case ale căror pivnițe conduceau direct la mormintele regale. Atunci cînd arhitectul a reușit să obțină participarea sătenilor, interesul general s-a ațintit asupra unei proiectări corespunzătoare pentru grajdurile animalelor. Fathy a reușit totuși să capteze atenția localnicilor sugerîndu-le că descendenții lor care se întorc acasă de la școală se vor rușina să locuiască într-o casă care nu este altceva decît o anexă a grajdului. Dincolo de anecdotică, implicarea localnicilor în design a fost dificilă mai ales pentru că acestora le lipsea vocabularul de bază pentru gîndirea în avans a casei, pentru a formula nevoile lor materiale sau pentru a face considerații referitoare la stil și frumos. Conform tradiției, ei și-ar fi putut construi singuri casele fără să le aibă desenate, într-un fel sau altul, dinainte. „Un țăran nu vorbește niciodată despre artă; o face pur și simplu”, avea sa constate Fathy.
Identitatea culturală a locuitorilor a fost una din preocupările de bază ale arhitectului. Acesta spunea că, dacă proiectul ar fi trebuit să fie pus în operă într-un interval de trei ani, ar fi colectat date, analizat și proiectat circa doi ani și opt luni. Locuințele au fost conformate spațial-volumetric și în termeni de funcțiune conform tradițiilor de locuire ale utilizatorilor și posibilităților tehnice ale materialelor utilizate.
Intervenția a integrat programe educaționale de igienă și sănătate, eradicarea unor boli, dar și cursuri de calificare a forței de muncă în meseria de zidar (ucenici, asistenți și meșteșugari).
Nu în cele din urmă, Noul El Gourna trebuia să servească drept model de dezvoltare durabilă a comunităților din Egipt. Cum trebuia făcut acest lucru și cum să reconstruiești mii de sate fără bani? Răspunsul lui Fathy stă în reinterpretarea arhitecturii tradiționale nubiene, potrivit căreia o casă poate fi construită integral din noroi, „fără a cheltui un piastru”, fiind în același timp mai spațioasă, mai armonioasă și mai confortabilă decît orice locuință socială construită prin programe guvernamentale susținute de scheme de finanțare complicate și obscure. Construirea cu tehnici tradiționale și materiale locale rezolvă problema finanțării. Dacă o cameră nu costă nimic, atunci o casă, oricît de spațioasă, costă tot atît. Cea mai amplă locuință poate fi realizată doar în trei săptămîni. Ce este mai important de construit este „dezvoltarea comunității la firul ierbii”, Fathy fiind cel care a consacrat în literatura de specialitate această expresie.
Însă ca de obicei, după ce tot mapamondul a apreciat la unison potențialul fantastic al abordării lui Fathy, proiectul însuși nici măcar nu a fost definitivat. Într-o perioadă de avînt economic major, Egiptul avea nevoie de oțelării și stații de betoane, de mașini grele și industrie, nu de țărani care să construiască locuințe cu mîinile goale, deci modelul a intrat rapid într-o nemeritată uitare. Cu toate acestea, rafinamentul tipologiilor propuse, estetica bolților și cupolelor aveau să influențeze arhitectura marilor hoteluri de pe malul Mării Roșii, precum și arhitectura clădirilor publice reprezentative, ceea ce arată că bogăția caselor fără morminte regale nu a trecut neobservată, ba mai mult, a redat Egiptului o componentă culturală uitată, regăsită, reinterpretată și topită în creuzetul uneia dintre cele mai vechi civilizații ale omenirii.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons