Casa ca ordine a lumii
Strămoșii noștri știau ceva ce noi am uitat: să construiești o casă nouă nu înseamnă numai buget, planificare și, eventual, o autorizație de construire. Pe vremuri, însemna, mai ales, deschiderea unui nou centru, un act hotărîtor care separa haosul de cosmos, prin ordine; un ritual capabil să dea soliditate construcției, să o facă să dureze. Romanii își îngropau zeii lari sub vatră și, dacă părăseau vreodată casa, îi dezgropau și îi luau cu ei. Înaintașii vegheau asupra lor. Casele înmagazinează istoriile familiilor și le păstrează între pereți, în mobile și dușumele. Devin astfel melancolice, vesele, meticuloase sau ușuratice. După mult timp nu mai știi dacă locuitorii sînt veseli pentru că locuiesc o casă veselă sau invers. Ori dacă ordinea casei e ordinea lor.
O casă mare, cu etaj, făcută pentru mulți copii, este acum locuită doar de doi bătrîni care își tîrșîie papucii dintr-o cameră într-alta. Au păstrat odăile copiilor exact ca atunci cînd au plecat la facultate, pe cuverturi stau ursuleți de pluș, pe pereți afișe cu staruri rock. Bătrînii șterg praful de pe ramele fotografiilor cu infinită grijă, parcă le este teamă că o să-i sperie pe copii și aceștia nu vor mai suna de Paști și de Crăciun. Așază ursuleții în poziții confortabile, cu un surîs. După ce udă plantele, șterg praful și verifică telefonul să nu fi pierdut vreun apel, bătrînii își strîng vestele pe ei și se retrag în bucătărie, singurul loc cald din casă, acolo unde arde o sobă cu lemne. Centrala dă doar 10 grade. Dar merită, căci altfel cum poți să pui deoparte bani din pensie, ca să le trimiți copiilor acolo unde sînt, pentru că viața e grea printre străini, nu-i așa? În bucătărie citesc, fac de mîncare, vorbesc, scriu felicitări și adrese pe plicuri, dar, de fapt, așteaptă telefonul care-i anunță că or să vină copiii în vacanță, împreună cu nepoții, iar casa va fi din nou plină și veselă, și se vor auzi tropote pe scară, rîsete, gălăgie, iar ei se vor simți din nou tineri, ca atunci cînd au construit-o. Telefonul tace. Casa lor nu este altceva decît icoana fericirii trecute, și așa va rămîne pînă ce primul va muri, iar al doilea va merge la azil, căci copiii și nepoții preferă Bahamas. Ordinea casei este rînduiala așteptării continue, ritualul animării speranței, fără de care și ei, și casa s-ar preface, pe loc, în cenușă.
Într-o casă cu fațadele neterminate, dar deja coșcovite, m-am strecurat printre papuci, pantofi, rucsacuri și haine azvîrlite pe jos, la intrare. Un cățel și un motan au profitat de deschiderea ușii și au țîșnit, oportuniști, înăuntru, încercînd, fiecare, să-i ia fața celuilalt. Apoi m am lovit de piese de construcție din lemn, risipite pe jos. Mezinul e un pic dezordonat, s-a scuzat soția, deși, sincer, nu părea să fie cineva ordonat în acea familie. Cît am discutat despre planurile lor de viitor, prin salon s-au perindat vreo cinci copii de vîrste diferite, foarte familiari și extrem de dinamici. Păreau de-a dreptul zăpăciți, alergau de colo-colo, își trăgeau ghionturi și-și jucau feste, se speriau unul pe celălalt în bucătărie și pe scară. O bunică încerca să-i tempereze, fără nici un succes, apelînd la ideea învechită de rușine față de un om străin. Nu-s toți ai noștri, a punctat soțul. Unul e nepotul, altul prietenul fiicei celei mari. Construiseră casa în urmă cu 15 ani, cu bani puțini, sub presiunea creșterii numărului de membri și, de-atunci, rămăsese neterminată. Am făcut-o în regie proprie, mi-au povestit, și, „pe măsură ce șantierul se apropia de final, noi ne îndepărtam tot mai mult de mutare, căci muncitorii se simțeau bine în casă, n-ar mai fi plecat“. În plus, începuseră să dispară lucruri, cum ar fi capetele de duș, cheile de rezervă de la uși, felurite echipamente și scule. „Așa că ne-am hotărît să ne mutăm înainte de a termina casa.“
Între timp, tencuiala crăpase, lemnul se scorojise, iar copiii mîzgăliseră, pe pereții interiori, animale și lipiseră abțibilduri. Își reveniseră după efortul financiar, copiii crescuseră, nu mai desenau pe pereți; doreau o amenajare și niște lămpi pe holuri, în locul becurilor lăsate de muncitori acum ani și ani. În salonul de sus, cu pian, s-ar potrivi un tapet, îmi spunea soțul, în timp ce mezinul cel creativ încerca să lipească baloane de tavan, folosind jucării din silicon. La plecare, le am strîns mîna cu căldură, în timp ce cățelul roșcat se suia cu picioarele pe mine. Abia după ce a zdrăngănit poarta în urma mea, am înțeles că orice amenajare aș fi gîndit s-ar fi așezat între ei și binele lor. Și am fost silit să recunosc: casa scorojită și dezordonată era perfectă.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: flickr