Cartofi prăjiţi cu şniţel

Oooof! Nici nu ştiu cum să scriu lucrurile astea ca să nu sune tocmai a snobenie inversă. În fine. Am citit zilele trecute un articol despre cel mai trendy şi hip bucătar al momentului. Bietul om putea fi motivat de cele mai bune intenţii, dar tonul articolului mi l-a făcut instantaneu antipatic. Tipul e danez, se numeşte René Redzepi, a fost numit cel mai bun bucătar – mă rog, chef – din lume şi conduce restaurantul Noma din Copenhaga. La Noma se „reinterpretează“ bucătăria locală daneză făcută exclusiv cu produse crescute şi manufacturate în Danemarca. Se poate mînca un spîrc de iaurt decorat cu flori adevărate. Arată ca un aranjament făcut de o florăreasă cu imaginaţie. Se mai pot mînca trei scoici fierte scoase din cochilie, puse pe patru foi de varză din soiuri diferite, daneze, cum vă spusei. (Chestia asta, spre deosebire de flori, arată pur şi simplu dezgustător, într-un mod ironic, desigur.) Simplu rafinat, epurat de contaminări culturalo-gastronomice străine. Asta zic fanii bucătarului. Aripa ailaltă ajunge la nişte acuzaţii la fel de caraghioase precum laudele. Omul e criticat pentru că ar promova un soi de nazism gastronomic. Acuzatorul – un spaniol. Tot felul de alte personaje gîtuite de diverse democraţii culinare observă că acei chelneri de la restaurantul danez poartă cămăşi brune şi că restaurantul promovează un purism dubios. Acuzatoarea – daneză de-a lui.

Stai, citeşti, te uiţi, gîndeşti. Doamne fereşte, ar spune probabil bunul simţ din oricare. Omul ăsta face de mîncare, la urma urmei. Dincolo de simbolistica asumată sau pusă în cîrcă, de notaţia finuţă a criticilor culinari, de un manifest gastronomic încărcat de înţelesuri, acest om a deschis un restaurant unde lumea – teoretic – mănîncă. O fi vrut sincer să gătească numai chestii găsite prin curtea ţării lui şi l-a luat vîntul faimei şi al controverselor. Acuma e sub o presiune uriaşă să inventeze noi feluri de mîncare. S-a ales praful de plăcerea gătitului şi de cea a mîncatului. Cîţi dintre cei ieşiţi flămînzi din localurile astea de fiţe n-or saliva omeneşte la gîndul unor cinstiţi cartofi prăjiţi cu şniţel?

E ca o parte a artei moderne, după umila mea părere. Americanul ăla care vinde de milioane şi milioane de dolari nişte... nişte rahaturi, să mă iertaţi, Jeff Koons îi zice. Căţei violent coloraţi de forma celor făcuţi din baloane lunguieţe pentru copii. Gigantice inimi foarte roşii cu funde foarte aurii atîrnate de tavan. OK, am înţeles, omul pune artistic kitsch-ul pe tavă. Şi ăsta „reinterpretează“ chestii. Intenţia vinde. Căci dacă ar fi altminteri, ce pelerinaje am mai face prin casele bieţilor oameni care şi-au împodobit dormitoarele cu dolari şi euro făcuţi din ipsos! Un britanic, Damien Hirst, vinde cu aproape zece milioane de lire sterline un rechin împăiat. O oaie, un viţel. Nişte buline colorate pe fond galben. Colecţionarii avizaţi îşi fac provizii. Unii – din sinceră admiraţie, alţii – ca saltea de siguranţă financiară. De cealaltă parte, asiaticii sînt pe val. Sigur, Ai Weiwei. Zhang Xiaogang cu tabloul numit Micul cadet – un chinez roz cu o puţă mică. Portrete cu ochi halucinanţi. (Mie ăsta chiar îmi place. Îmi spune mai multe decît jucăriile supradimensionate ale americanului Koons.)

Snobismul costă, fiţele la fel. Nici nu cred că ideea eternă care zice că orice interpretare de artă e subiectivă ar trebui să ne lase pe spate de admiraţie în faţa unor, cel mult, forme de răzvrăteală răzgîiată.

Minimalism gastronomic, dar cît de reconfortantă e o mîncare cum făceau bunicile pentru prînzurile de duminică! Picturi şi instalaţii contemporane artsy-fartsy, dar cum te mai fură încă peisajul în faţa vreunui maestru olandez în care femei normal proporţionate cos în lumini şi culori afumate de vreme. Sigur că toate formele astea de artă pot respira împreună şi pot fi iubite deopotrivă. Grav e cînd te declari topit de admiraţie după spuma de trufe, dar ai mînca pe nerăsuflate trei mici pe care ţi-i refuzi constant.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.