Cărţi şi Ajunuri dragi

Pe cînd copilul meu era mic, am cumpărat, în perioada Crăciunului, o carte care, pentru vremea aceea, părea senzațională: Crăciunul șoricelului Chiț, de Alan Baker (RAO, 1998). Pe copertă stă scris: „Prin ușa deschisă acum privește, / Și-n lumea lui Chiț, spiridușul găsește.“ Jocul ăsta cu găsirea spiridușului l-a înnebunit și pe băiețelul meu, care avea doi ani pe atunci. I-a plăcut atît de mult încît îmi cerea cartea de cîte ori avea ocazia, o deschidea și mi-l arăta cu degetul pe spiriduș, pe fiecare pagină. Recunosc că pe mine, una, nu spiridușul m a atras în mod special. Ci povestea însăși a șoricelului Chiț. Poveste constînd în două rînduri pe pagină, cartea adresîndu-se copiilor preșcolari. Dar periplul lui Chiț însuma mai toate fricile mele în ce privește Ajunul și Crăciunul. Cartea începe în felul următor: „E Ajunul Crăciunului și afară s a lăsat frigul. De cîteva zile, Chiț, șoricelul, nu și-a mai văzut prietenii. Oare să fi uitat de el, acum, de Crăciun?“

Una din fricile cele mai evidente ale mele era (și este) chiar asta: să uite toți prietenii mei de mine, de Crăciun. De o viață, mă tot agit ca, de Ajunul Crăciunului, să-i strîng pe toți în jurul meu. Tradiția Ajunului sărbătorit la mine, la noi acasă, datează de pe vremea cînd locuiam, împreună cu părinții mei, în apartamentul de pe Șoseaua Giurgiului. Acolo, în fiecare seară de Ajun, veneau bunicii și unchiul meu la noi. Cam fiecare dintre ei avea, de fiecare dată, „partitura“ proprie. Bunicul meu, Tache, de pildă, pășea în casa noastră cu vorba: „Hai, dragă, să mergem!“ adresată bunicii mele, care nici nu apuca să se așeze. El avea, mereu, același palton negru, o servietă uriașă care conținea orice, ca valiza lui Mary Poppins (deși nu era făcută din covoare) și veșnica bască pe cap – care, în timp, a devenit tot mai găurită. Bunica mea nu îl lua în serios cu vorba asta, mai stăteau cel puțin încă o oră și jumătate. Ea își avea rolul ei standard de Ajun: era posesoarea unei blăni negre, nici pînă-n ziua de azi nu știu dacă adevărată sau artificială, pe care, de cum intra, o și lăsa în cuierul nostru înghesuit.

Unchiul meu, care era renumit ca hîtrul familiei, făcînd mereu bancuri și farse, în fiecare noapte de Ajun, pe la 21,30, zicea că se duce să cumpere vodcă de la alimentara din colț. E adevărat că pe vremea aceea (anii „de aur“ ceaușiști, încă ’70), vodcă – rusească sau poloneză – se găsea. Dar mă îndoiesc că vreun magazin mai era deschis la ora aceea tîrzie. Unchiul meu cobora după vodcă și, chiar atunci, în fiecare an, urca Moș Crăciun. Cum am aflat, după ani, căci altfel nu am observat niciodată, Moșul purta blana neagră și incertă a bunicii mele, acoperită cu o capă roșie, tivită cu alb și acompaniată de o barbă despre care am aflat, mult mai tîrziu, că era de vată. Avea și un sac, reglementar, opac, cu cadouri pentru toată lumea. Ne cunoștea pe toți, știa, desigur, dacă am fost naughty sau nice, și făcea bancuri cu fiecare. Eu spuneam, în fiecare an, tradiționala poezie (mereu alta). Și în fiecare an mă emoționam nespus. În fiecare an îl întrebam pe Moș dacă nu vrea să guste, să zicem, din sarmale. De fiecare dată zicea că nu, și pleca. Tocmai atunci, apărea și unchiul meu, care spunea că se în­tîlnise cu el în lift și era mereu supărat că l-a ratat (iar). Oricum, Moșul lăsase și cadoul pentru el.

În fiecare an, trăiam atît de tare povestea asta și nici prin minte nu-mi trecea să mă îndoiesc vreodată de ea sau să consider altceva decît o coincidență repetată în­tîlnirea unchiului meu cu Moșul. Abia tîrziu, cînd, după nenumărate discuții pe la școală, eu avînd vreo 13 ani, am descoperit cadourile în debara, am găsit, cred, cea mai bună cale de a continua tradiția: am îmbrăcat eu, literalmente, același costum de Moș, mi-am luat sacul în spinare și ce am înțeles eu din bancurile unchiului meu și am continuat să le împart cadouri celor din familie (cît s-a mai putut și cît au mai fost întregi și în viață). După ce familia mea n-a mai fost aceeași și m-am mutat în alte zări cu o altă familie, am continuat tradiția Ajunului, în fiecare an. Fără Moș, pînă s-a născut copilul meu. Cu Moș, după ce acesta s a născut și cît timp a crezut în el. Întîi la noi acasă și apoi, de ani, în casa unor prieteni care chiar au o casă-casă (pe pămînt) și ne-au primit cu căldură an după an (să se fi făcut deja vreo zece?).

De aceea nu pot să nu mă emoționez, constant, la povestea șoricelului Chiț. Care, săracul, mic și fragil, încearcă să-și petreacă Ajunul cu fiecare din prietenii lui, pe rînd. Și toți îl resping: Bursucul, vulpițele și iepurașii, care, nici unii, deși vine la ei prin frig și de departe, nu catadicsesc nici măcar să-l invite înăuntru. Noroc cu Doamna Bufniță (știu, în realitate, bufnițele mănîncă șoareci) îl ia în spate pe Chiț și-l duce înapoi la el acasă. Acolo, toți prietenii la care fusese și care, aparent, îl respinseseră îi pregătiseră un… Ajun-surpriză. Mereu mă apucă plînsul la sfîrșitul cărții.

Foto: adevarul.ro