Cartea şi bucatele

„După ce pătrunseră înăuntru, văzură atîrnat de perete un splendid portret al stăpînului lor, aşa cum îl văzuseră doar cu cîteva ceasuri mai înainte, în întreaga minunăţie a tinereţii şi a frumuseţii sale. Pe podele zăcea un mort, îmbrăcat în haine de seară, cu un cuţit împlîntat în inimă. Era gheboşat şi zbîrcit şi avea o faţă cumplit de respingătoare.“

Pe acest pasaj dinspre finalul Portretului lui Dorian Gray (o ediţie BPT din ’67 care miroase a vanilie prăfuită) zace o pată mare, unsuroasă, neregulată. În suspansul lecturii, scăpasem probabil pe pagina cu pricina ori un cartof prăjit, ori vreo chiftea uscată şi rece, din cele de a doua zi. Căci pe Dorian Gray am mîncat mai degrabă chestii sărate. Părţile din dreapta, jos, ale paginilor îngălbenite, muncite, uşor friabile, poartă din loc în loc semnele uleioase ale îmbuibărilor mele din copilărie. E unul dintre volumele citite şi răscitite. Citite iarna cu o farfurie de plăcintă cu carne aşezată în unghiul făcut de picioarele ghemuite şi abdomen, aşa cum stăteam chircită pe o parte pe vreo canapea. Citită vara, la bunică-mea, în timp ce mă ascundeam de ceata ei gălăgioasă de babe care voiau să le duc ba apă rece, ba încă o linguriţă de şerbet scufundată în aceeaşi apă rece, ba să mă produc în faţa lor în tătăreasca perfectă pe care o vorbeam la vremea aceea, spre încîntarea şi mîndria nesfîrşită a bunicii. Am citit-o mîncînd iaurt, cartofi, plăcinte, şniţele calde şi reci, am citit-o mîncînd în silă ciorbele obligatorii. Lacrimile gălbui, stropşite, de ciorbă îmi stau mărturie pe destule pagini.

Pe La răscruce de vînturi am mîncat mai degrabă fructe şi îngheţată. Pagina în care mîna rece ca gheaţa a fantomaticei Catherine Earnshaw apucă încheietura unui musafir îngrozit e marcată definitiv de urma unui măr pe jumătate mîncat pus acolo ca semn de carte; un gest ireverenţios şi lipsit total de eleganţa unui lector rasat al unei pauze de lectură. Nicicînd vreun pasaj nu m-a înspăimîntat într-atîta. Ba poate imaginile cu echipajul de pe vasul fantomă cu ochii ciuguliţi de pescăruşi din Gordon Pym-ul lui Poe să mai fi băgat atîta groază în mine. (Pe Aventurile lui Gordon Pym nu ştiu ce am mîncat.) Dar pe Heathcliff şi pe Catherine i-am însoţit cu livezi de mere şi pere. Cu boluri imense de cireşe negre – astea pătează cel mai bine –, cu felii întregi de pepene care au şiroit roz pe dealurile bătute de vînt şi pe durerea din sufletul lui Heathcliff. Cu gutui înecăcioase toamna, cu piersici zemoase şi caise verzulii, cu struguri albi şi cu struguri negri, cu portocale. Mîncatul ăsta al fructelor în timp ce citeam venea cu un ritual. Merele nu erau mîncate pur şi simplu. Erau sculptate cu dinţii. Croiam mai întîi un şanţ lat, chiar pe mijlocul mărului, cu incisivii. Şanţul era apoi nivelat frumos pînă cînd fructul ajungea să arate ca un os din desene animate. Mijlocul subţiat şi capetele cotorului neatinse. Urma apoi sculptatul atent al părţilor rămase. La final mai rămînea inima mărului, cu seminţele ascunse în petalele lemnoase din mijloc. Restul de cotor îl aruncam după canapea. Se stafidea acolo, frumos, nemirositor, ca moaştele sfinte.

Cu timpul, cărţile mele au început să arate curăţel. Creşteam, vezi bine; ieşeam într-o domnişoreală conştientă, chipurile, de valoarea cărţii ca obiect. Sigur, supărările tatălui meu care zicea că am apucături de vandal or fi avut şi ele un rost. O hartă culinară din ce în ce mai vagă, mai împuţinată, a început să-mi însoţească lecturile. Cu anii, m-am pierdut cu totul. Nu am renunţat, desigur, la a mînca în timp ce citesc. A dispărut însă îmbuibatul ca în copilărie. Înfulecatul şi cititul cu o curiozitate din cele mai sincere.

Mi-am adus aminte de cărţile mele pătate acum cîteva zile. Unu, pentru că am citit (şi m-am bucurat) lista cărţilor recomandate copiilor pentru noile ore de literatură universală. Doi, pentru că ieri am pătat iremediabil o carte cu o îngheţată de cacao plină de calorii. Şi nu m-am simţit prost. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.