Cartea de poezii a lui Sorin Vieru
Despre
cartea de poezii a lui Sorin Vieru, apărută recent la Humanitas, Ion Mureşan, în Cuvîntul introductiv, spune că e o carte fără sfîrşit: „Cel puţin eu unul nu am reuşit să o gat în mine şi, de fiecare dată, în funcţie de starea sufletească şi de momentul zilei în care o citeam (…) mi s-a părut că parcurg o altă carte.“
Într-adevăr, de cînd am pus mîna pe carte, am tot citit şi recitit poeziile din ea, încercînd să ajung la un capăt. La care nu am ajuns, dar, probabil, am reuşit dacă nu să înţeleg, măcar să identific şi să inventariez imaginile şi motivele din poeziile cu influenţe şi eminesciene, şi bacoviene, comentîndu-le pe alocuri, fără nici un fel de pretenţii exhaustive.
Poeziile lui Sorin Vieru pot fi plasate pe multe coordonate, între care se mişcă şi alunecă, scăpîndu-ţi din mînă. La o primă vedere, extrem de superficială, pot părea ludice: „Obiecte pierdute şi neridicate: un melc de ebonit, / o furculiţă ştirbă, / un costum de scafandru / şi fîntîna cu ghizduri de lemn / pe care adastă douăsprezece pahare de argint. / Obiecte uitate“ („Obiecte uitate“).
Dar nu e decît o aparenţă rapid şi serios contrazisă. Contrazisă de însuşi cuvîntul „uitate“, memoria – şi, mai curînd, lipsa ei – fiind un leitmotiv al poeziilor din volum: „Se sfarîmă mărunt / Memoria, ca sticla. / Mai singur, tot mai crunt. / Şi se lăţeşte sihla.“ („Memoria, ca sticla…“).
Uitarea pîndeşte peste tot. Scurgerea timpului nu e iertătoare, ci „surdă şi rea“ („Ziua prea clară“). Şi e asociată cu claritatea excesivă, prea rece: „A fost o zi albastră şi rece. / Noi ne plimbam prin cerul sticlos.“ („Ziua prea clară“) Dar şi cu pericolul sfărîmării, dispariţiei.
„Pînda“ e un alt motiv recurent. În universul poetic al lui Sorin Vieru, aproape nimic nu e ce pare a fi, altceva, neliniştitor şi, eventual, revers, pîndeşte mereu din umbră: „Plutind, ca fără plan, / Ne tot pîndea un mal“ („Memoria, ca sticla…“); „Dar noaptea iară vine, / nu surpă altă stea. / Neturburat s-aţine / la pîndă: Dragostea!“ („La pîndă: Dragostea“)
Aproape orice imagine sau senzaţie, fie ea vizuală, auditivă, olfactivă sau termică poate fi însoţită şi de contrariul ei: „Munţii tristeţii tale şi piscuri zgîriate / de mari tăceri de gheaţă urcînd încrîncenate / prefac privirea-ţi dusă molatecului somn / Într-un cuprins de flăcări şi gheţuri albe dom. / Aşa trăieşti dementă, – două lumini în una – / Ca flacăra şi gheaţa, ca soarele şi luna (…)“ („Mari tăceri de gheaţă“).
Nici iubirea nu e deloc comodă, e făcută din contrarii: „Iubire: vîlvătăi / Sudînd metale reci – / Te mistui deci rămîi / Spre mari limanuri treci. („Mari limanuri“). Nici ea nu e chiar o salvare, deşi rămîne, nu se predă: „Tăcere-n preajmă. Funerară pace: / Muri victoria mult aşteptată. / Numai iubirea nu, ea tace / Ca mina din adînc, neexplodată.“ („Numai iubirea“). Tăcerea iubirii poate fi o soluţie, în timp ce viscolul ei se opreşte: „Viscolul iubirii a stat / La fel de negîndit / Cum pornise să bată: / Pe suflet s-au lăsat zăpezi eterne.“ („Viscolul iubrii a stat“). Iubirea presupune durere – „Şi deşi torentul primăverii / A răzbit şi va răzbi mereu, / Inima din strîngerea durerii / Se dezgheaţă dureros de greu.“ („Iarăşi s-a topit zăpada moale“) – şi e ameninţată de „cocleala verde“: „Sub noi, cocleala verde a cercului de baltă / Şi iarba, hăt, din ceruri, ne năpădea înaltă. / Te-am luat încet în braţe şi n-am mai fost cuminţi… / Iar mai apoi tocarăm un fir amar în dinţi.“ („Ţipetele toamnei“)
Nimic nu e simplu şi cert. Dacă nu sîntem ameninţaţi de sticla sfărîmătoare, ne pîndeşte „mîlul întîmplărilor fumurii“ („Avutul ontologic“). Dar şi „vidma“ care „va veni neîntîrziat“, dar pe care o putem ruga să ne mai lase şi să ne mai jucăm cu ea „de-a alba-neagra“. Pînă cînd „va veni o zi (…) / cînd totul va fi bine (…) / fiindcă îmi vei răspunde / atunci cînd nu voi mai aştepta / nimic de la Tine / şi focul răspunsului / va arde poptolit, / cu măsură, / cu multă măsură.“ („Va veni o zi“).