Carne și gem

Mersul la restaurant, la mare, era mereu un eveniment. Era altceva, intrarea într-o lume în care, oricît de incredibil ar părea, se găsea mîncare. O lume, pentru vremea de atunci, a opulenței, mi se părea. Deși astăzi nu ar fi părut nicidecum așa. Mîncarea pe care o primeam chiar la restaurantul unui hotel de lux nu era cine știe ce, pentru noi, cei de azi. Era ceva obișnuit, standard, care s-ar putea rezuma la supremul fel: friptură cu cartofi prăjiți. 

Sigur, meniul mai putea varia, exista mereu și o supă/ciorbă ori un antreu, mai rar o salată și un desert. Dar felul principal conținea, într-o formă sau alta, carne. „Carnea” devenise o noțiune aproape tabu în anii ’80. Oamenii se sculau de dinainte de ivirea zorilor ca să ocupe un loc cît mai în față la coada la carne, doar-doar or mai prinde. Își puneau scăunelul acolo chiar cu o noapte înainte și mai țineau locul cîte unui vecin ori prieten. Se înghesuiau și-și dădeau coate, cînd se crea cîte o busculadă. Era o luptă, la propriu, pentru bucata de carne. 

Să gătești cu carne devenise un lux. Se cumpăra carne, se porționa și se punea în mîncare cînd și cînd, cu țîrîita. Nu că s-ar fi ținut post pe atunci, or fi fost cazuri, dar nu era un obicei generalizat. 

Lupta pentru carne era lupta pentru supraviețuire. Ne întorseserăm la o vînătoare mai umilitoare, în care nu venea cu prada neapărat cel mai tare. Ci cel mai perseverent, mai rezilient. Și, poate, mai dispus să-și accepte condiția de cetățean al Republicii Socialiste România. Mai dispus să-i accepte regulile inumane și umilitoare. 

Care era alternativa, vă întrebați, și pe bună dreptate. Să mănînci fără carne, doar legume, din piață. Pe vremea aceea regi erau cartofii. Se mai găseau și morcovi, ceapă. Nu degeaba mîncarea mea preferată, dar și a multora din jurul meu, au fost cartofii prăjiți. Sau în orice formă – fierți, copți, piure. Desigur, mai existau alternative. Unii aveau rude la țară și se mai ajutau așa. Alții practicau „corupția mică”: cu relații și șpăgi printre vînzătorii de la alimentara, luau peste rînd, li se opreau produse. Chiar și izbăvitoarea carne.

Exista și micul comerț underground, bursa neagră, sau cum mai vrem să-i spunem. Erau oameni de profesie stătători la cozi. Aveau și relații cu vînzătorii, se stabilise deja o rețea. Aceștia le dădeau mai multe produse decît în mod obișnuit, căci altfel erau raționalizate. Ei le vindeau, la rîndul lor, celor care nu voiau să stea la coadă. Cu suprapreț, însă. Unii dintre ei deveniseră chiar bogați așa, un fel de nouveaux riches. Cunoșteam și noi o asemenea doamnă care și-a construit, astfel, o vilă. Era o pensionară întreprinzătoare.

Alții, ca să ne întoarcem de unde am plecat, mergeau la restaurant. Acolo, de bine, de rău, se găsea o bucată de carne, în general de porc, cu cartofi sau legume. Ca să mănînci zilnic la restaurant trebuia să fii (mai) bogat, nu oricine își putea permite. Existau și locuri privilegiate, cu prețuri mai mici, precum Casa Universitarilor ori cantina de la Casa de Creație din Cumpătu. Dar acolo nu oricine avea acces. Funcționa același sistem al castelor și privilegiilor. Dublat de cel al relațiilor și al șpăgii. 

Așa că, la mare, la restaurant, era un fel de mic paradis. Modest, dar pe atunci nu ni se părea așa. Îmi aduc aminte cu duioșie, aș zice, de pasiunea mea și a altor copii din grup pentru gemul la caserole foarte mici care ni se dădea la micul dejun. De obicei, de piersici ori de căpșuni. Îmi plăcea să-l defac și să-l ung minuțios, atentă să nu pierd vreun colțișor din cutie, peste felia de pîine unsă cu untul dintr-un pachet la fel de mic. Care mi se părea tot atît de fermecător. Pe cele pe care nu le puteam mînca le aduceam în cameră, ajunsesem să am o colecție de mini-gemuri de care eram mîndră.