Cardul

Am pus acum vreo două luni motorină de la MOL. Refuz orice card de la orice benzinărie. Uite că am greşit o dată. Tipa de la casierie era ca o mamă. De ce nu vă faceţi, dacă tot puneţi, nu vă costă nimic. Era mama, am cedat. A durat un minut completarea formularului. Vreo lună uit de card. Mă trezesc cu beleaua în cutia poştală. Şi plec să caut benzinărie, că plecam la mare. Îmi iese greu în cale. Alimentez. Mă leagă benzinarul că uite timbre să puneţi pe formular şi luaţi cu juma de preţ nu ştiu ce cuţitaşe Victorinox. Iau timbrele, le lipesc. A doua oară însă nu-mi mai dă nimeni timbre. A treia oară la fel. Promoţia e valabilă, timbre avea benzinarul, dar nu-mi dă. Stau ca milogul, îl privesc în ochi. N-am curaj să cer. Nu-mi vine să cer. Mi-a stricat ziua. Voiam timbrele.

M-am prăbuşit dintr-o toană sentimentală. Mi-am stricat tonusul, mentalul, imaginaţia, doar fiindcă la Coposu, la Mol, nu mi s-au dat timbrele pentru motorină. Vreu timbrele meleeeeee. Am umblat cu maşina prin tot Bucureştiul cu speranţa că la Coposu o să mi se dea timbre. Sînt invizibil, laş, nu sînt om. Cine m-a pus să privesc în ochi o fătucă de la MOL-ul Rahova? Cine, cine, cine? De ce nu-mi dă timbrele mele, le fur cuţitaşele? Mă jur că nu visez la cuţitaşe, nu, nu, doar vreau timbrele, vreau timbrele. Aşa se-ntîmplă. O greşeală de benzinar, de casier distrat. Îi explic de zile în şir şi, cu toate astea, vreau timbrele alea. Vreau. E dreptul meu.