Căpşunile-s pericol mare

Păi, simplu: ce vedem acum ca fiind căpşuni sînt falseturi. Verzi pe dinăuntru, cojoase ca nucile şi mai ales închise în cufere mici de plastic. Apetisante, dar nimic comestibil. Nu e o noutate că sîntem păcăliţi. Uite, pîinea puzderie făcută de supermarketuri e o făcătură. Pe ce se bazează? Ţi se vinde prospeţimea, tu crezi că se face ca la mama acasă. Eşti făcut. Eşti legat la minte cu mirosuri şi arome. Eşti fascinat, ţi se pune pofta înaintea boului care oricum eşti cînd priveşti în vitrină, cînd salivezi văzînd. Amesteci amintirea savorilor de altădată cu ce-i pufos, cu ceea ce ţi-ai dori tu să fie ritual. Nu e. Am fost păcălit. Şi mi-am zis că mai bine înghit în sec văzînd căpşuni la-nceput de mai, decît să-mi înfig colţii în fructul fără sens în viaţa mea.

Ce să-mi spună fructul acesta despre mine? Că sînt fraier, că trăiesc într-o lume artificială ce omoară anotimpurile, de dragul vînzărilor sau poftelor mele? Dar de asta sînt anotimpurile, să le aştepţi. Nu să fie o toamnă tot timpul. Am impresia că sîntem amnezici. Că doar generaţia mea de la 30 de ani în sus, să zic aşa, chiar ştie cînd se coace-n crenguţa zbîrlită căpşuna. Chiar ştie cît se face mărul în măr. Chiar tîmpiţi să fim, doar că avem bani în teşcherea? Nu, nu fac reclama lui bio şi eco, nişte prostii cum am spus-o, fac reclamă bunului-simţ, vieţii aşa cum e ea, cu căpşuna la timp, cu iubirea toată viaţa. E aşa complicat? E aşa un pericol să aştepţi să se coacă singurul lucru frumos ivit printre frunze: fructul?