Căpşune

Este clipa noastră de căpșune. O dată în an. Am întîlnit căpșune la margine de drum, în Obor, la Rosetti la statuie, în față la Universitate. Este o uriașă conspirație a căpșunelor împotriva indiferenței noastre colective. Bă, căpșune sînt peste tot, ce-o fi acum așa nou? Nu-s niciodată mai gustoase, mai voluptuoase decît în mai-iunie, rupte din vrejul mărăcinos, nu din experimente nebune și fără minte. Seara romantică vine cu un prosecco, dar vine și cu o căpșună de iunie tăvălită în frișcă frecată de bărbat. Minune! Frăgezimea căpșunii de iunie, mușcătura precaută care nu se oprește în carnea verde, măduva albă, necoaptă a vieții căpșunii artificiale, veșnice din supermarket, veșnică în rău și dihonie, în indiferență față de materia asta naturală. Aș mînca ciorbă de căpșune, spumă de căpșune, înghețată de căpșune, mîncărică de căpșune cu piper verde, căpșune cu șampanie, căpșune de dimineața pînă seara! Visez că plutesc pe o căpșună uriașă deasupra lumii și urlu că există încă un iunie ca să văd căpșuna crescînd.