Capoate și feminități

Tot împotriva frigului, pe vremuri, ne apăram cu tot soiul de obiecte. Rezistența despre care am scris, da, ne ferea, la propriu, de frig. Dar nu era singura care ne ajuta să supraviețuim în „anotimpul rece”. 

În casă trebuia să ai o ținută vestimentară de supraviețuire. Nu se prea punea vreo problemă de estetică aici, nu prea era loc de așa ceva. Trebuia să te îmbraci în așa fel încît să reziști lipsei cronice de căldură. În acest sens, o piesă vestimentară la mare preț era capotul. Mai bine zis, halatul. De fapt, capotul devenit, în timp, halat. 

Evoluția termenului a marcat evoluția vremurilor. Capotul, pe care-l purtam prin casă în anii 1970, era mai delicat. Deși departe de cele pe care le vedeam prin filme, nu avea nimic sexy ori vaporos. Erau „tradiționalele” capoate de finet, de cele mai multe ori bleu sau roz, groase, dar nu foarte, care se purtau de obicei peste pijamale. 

Erau lungi, cam pînă la glezne, și uneori cu motive florale. Otova, fără formă de sus pînă jos. Nu veneau pe talie, nu subliniau feminitatea. Acopereau corpul ca un scut, într-un mod pudic și asexuat. 

Da, erau, într-un fel, simboluri ale feminității. Adică știai că ființele pe care le vedeai drapate într-un asemenea veșmînt erau femei. În aceste uniforme ele-și îndeplineau, conștiincioase și vioaie, sarcinile domestice. Cele pe care femeia, în vremurile „de tristă amintire”, chiar le avea. 

Se făcea chiar tapaj de ele, pe atunci: de cîte ori nu am auzit că femeia avea două slujbe, una la serviciu și alta acasă... Și chiar așa era. Treburile casnice de atunci erau mult mai grele, se știe, pentru că device-urile de azi, cele mai multe dintre ele, nu existau. Nici aspiratorul, nici mașina de spălat, ca să nu mai vorbim de cea de spălat vase ori de cuptorul cu microunde. Nici chiar fierul de călcat electric, rîșnița de cafea electrică ori mixerul. (Desigur, multe dintre ele au apărut la un moment dat, cel puțin niște variante ale lor departe de cele ultraperfecționate din ziua de azi, niște strămoașe neîndemînatice ale lor.)

În capoatele astea se făceau cam toate aceste operațiuni, muncă fizică, pînă la urmă. Ele se puneau, de obicei, peste pijmalele groase, de finet. Bluzele aveau nasturi pe mijloc, iar pantalonii erau, din cîte îmi amintesc, spre evazați. Lărguți, oricum. 

Respectivele pijamale prezentau, și ele, mărci ale feminității: în general, imprimeurile lor erau cu floricele, în delicatul – cu tentă kitsch – imaginar feminin al epocii, pe care-l știm și din melodiile de muzică ușoară ale momentului. Gulerul avea un suitaș pe margine, ușor vălurit, care-l făcea mai jucăuș și, dac-ar fi să exagerăm, mai predispus spre posibile nebunii. 

Sugestia de feminitate era, însă, cam aruncată în aer de partea de jos a vestimentației. Frigul din case cerea, incontestabil, șosete. Care nu erau dintre cele fine și delicate, de nylon, ci dintre cele de bumbac, adesea albe. Care trebuiau să intre într-o pereche de papuci. De preferință, de blană și, dacă se putea, botoși. Existau și unii maronii, cu imprimeu în carouri și fermoar pe mijloc, parcă, asemenea galoșilor, unisex și ei. Aceștia completau ținuta feminină de supraviețuire. Deși uneori se mai adăuga o vestă de blană, cojoc sau tricotată peste capot. Să nu te tragă la șale. Uneori chiar și-un fular. Și, de destule ori, o cipilică pe cap: o căciulă, o bască sau chiar o basma. 

Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite. Spațiul care ar fi trebuit să fie al intimității era, mai curînd, unul al supraviețurii. Și un fel de cîmp de bătălie...