Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Credeți că România nu s-a schimbat în ultimii douăzeci și ceva de ani? Iată cum arătau drumurile zilnice prin București la finalul anilor ’90.
Este vorba despre un drum pe care l-am parcurs zilnic sau aproape zilnic timp de patru ani. Foarte rar m-am abătut de la el, n-am luat-o pe nici o scurtătură pentru că nu exista vreuna şi nici pe căi mai ocolite pentru că mereu eram grăbită. N-are importanţă spre ce anume mă îndreptam, drumul în sine contează. Îl ştiam pe de rost, fiecare cotitură, fiecare denivelare a trotuarului, zgomotul paşilor mei pe o anumită piatră de caldarîm, reflexia luminii în fiecare vitrină de magazin, mersul trecătorilor, vocile din jurul meu, alte replici, dar, în esenţă, aceleaşi. Totul era previzibil, pe ploaie, pe viscol sau la 40 de grade Celsius n-aveam niciodată nici o surpriză şi, totuşi, nu mă plictiseam. Îmi închipuiam că voi scrie odată despre acel drum, că îl voi povesti cu duşmănie sau cu duioşie, depinde de stare... Și iată că asta se întîmplă, căci acei patru ani au fost ca şi cum n-ar fi fost, dar drumul, încă, este.
Plec, mereu în întîrziere, însă la ore diferite, de obicei orele dimineţii, ceva în jur de nouă jumate sau zece. Jos, la lift, mă întîlnesc cu nea Mihai, lipeşte un afiş la avizier, un mic text care se încheie invariabil cu „Vă mulţumim! Administraţia”. Face poante cu mine, îmi spune cîte un banc, de multe ori prea sec pentru a rîde, îmi urează „Succese!”. În spatele blocului, în parcare, Aurica, femeia de serviciu, spală covoarele vietnamezilor de la zece sau îşi face de lucru cu mătura pe la ghenă, fredonînd fals un cîntecel. Soţul ei sau Omul cu Şobolani, cum este poreclit în anumite cercuri familiale, stă pe bordură, fumează țigări „Carpaţi” şi cugetă. Din cînd în cînd se mai răsteşte la Aurica. Fără motiv. O babă de la doi care mă enervează groaznic plimbă înţepată un şoricar bleg. Cîţiva puşti chiulesc de la şcoală (îi ştiu din bloc, dar n-o să-i pîrăsc la părinţi). Joacă fotbal în părculeţ. Trec pe lîngă un Trabant din care n-a mai rămas decît caroseria, zace acolo din timpuri imemoriale alături de un 4 x 4 negru şi lucios.
Calea Moşilor. Îmi cumpăr ţigări de la butic. Vînzătoarea îşi suflă nasul, mereu e răcită, iar patronul o plăteşte prost. Un mecanic auto îşi savurează berea matinală şi stă de vorbă cu pensionarii care au ieşit după pîine. La casa de schimb iar a sărit dolarul, puii de pe rotisorul arabului de la măcelăria „Halal” încep să se rumenească. Mă zgîiesc prin geamurile de acvariu de la „Pizza Hut” la cei care îşi înfulecă micul dejun – salate – sau îşi beau cafeaua, manechine vii într-o vitrină. Normal, tramvaiul va trece pe lîngă mine, n-am chef să alerg ca să-l prind, voi aştepta altul.
În tramvaiul 21. Trebuie să precizez că tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135. Nimeni nu tuşeşte, nimeni nu sughite, nimeni nu se ceartă, toată lumea comunică. Despre educaţia copiilor („Trebuie să-l învăţaţi de pe acum să cedeze locul celor în vîrstă!”), despre micile cumpărături („Ia să vă arăt ce chiloţi frumoşi i-am luat lu’ soţu’!”) despre pensii („Am opt sute de mii şi mi-a mărit-o luna asta cu cincizeci de mii, spune şi dumneata cum să mă descurc cu banii ăştia?!”), despre guverne („Ăştia nu fac nimic, da’ nici ăilalţi n-au făcut nimic... Io am zis şi aşa o să fac, n-o să mai votez cu nimeni!”), despre americani („M-am hotărît: merg la Ambasada americană şi le cer cetăţenie. Nu vreau să plec din ţară, da’ vreau să fiu cetăţean american în România”), despre cîini de rasă („Pe al meu l-am tuns de două ori şi i-am dat şi cu frontline contra căpuşelor...”) şi vagabonzi („Ar trebui să le taie gîtu’ la toţi...”), despre hoţie, prostie, foamete. Miroase a transpiraţie şi, nu știu de ce, a varză murată. Oamenii îşi scot de prin sacoşe felii de salam, colţuri de pîine, covrigi sau mere şi mănîncă. Un ţigănuş începe să recite Luceafărul de Mihai Eminescu, primele trei strofe, apoi O, mamă, dulce mamă..., apoi Tatăl Nostru. Nu primeşte nici un ban, lumea-i săracă, aşa că va coborî la prima, la Bulevardul Carol, fost Republicii. Mai departe, pe Calea Moşilor veche. A mai urcat un ţigănuş, are un acordeon, cîntă Valurile Dunării, apoi doar din gură „Doamne, miluieşte-i pe români”. Toate lumea tace şi se uită pe geam: case cenuşii, dărăpănate, ganguri, se ghicesc curţile interioare cu rufe întinse la uscat şi cu tomberoane pline. Tramvaiul trece pe lîngă fetele în colanţi siclam şi cu bustiere cu lycra care pălăvrăgesc, fumează, şomează. Nu prea au clienţi la ora asta, dar ele tot stau şi promit că fac de toate „eftin, domnu’, eftin de tot”.
Tramvaiul face rondul la Sfîntu Gheorghe după care se goleşte. Vatmanul bea „Izvorul minunilor“ şi se uită după gagici. În parculeţul din faţa bisericii, pe bănci, se trezesc beţivii, se întind, se dreg cu restul de vodcă din sticla de plastic, se conversează cu cerşetorii... armonie, voioşie... clopotele încep să bată, deşi nu e duminică.
Pe treptele de la gura pasajului stau vreo trei tuciurii şi cu burţi, „Telefoane şi jocuri pe computer avem!”, ceva mai jos o familie fără adăpost, mama şi trei copii, apoi, chiar în pasaj, o tarabă cu bureţi de baie, periuţe de dinţi, şurubelniţe şi elastice de păr, „Orice produs la zece mii!”. Un magazin cu rochii de mireasă, două manechine blonde care au voaluri cu sclipici şi cu lăcrămioare din plastic. În pasaj e muzică, cîntă formaţia „La strada”, două chitări, trei mandoline, un contrabas. Toţi au fost copii de la orfelinat, acum şi-au scos şi o casetă cu Puerta del Sol şi Rapsodia ţiganilor. Cînd ei nu sînt, e un moş cu o vioară şi cu „Balada“ lui Ciprian Porumbescu, iar cînd nu e nici moşul sînt doi băieţi cu cîntece de cabană, „La marginea pantei abrupte, la un han s-a oprit un străin...”.
Urc treptele care dau spre Lipscani, muzica din pasaj se contopeşte cu cea de la magazinul de CD-uri, de multe ori Vivaldi... Iarna, cînd e viscol, mi se pare că toţi cei care trec, în paltoane şi cojoace, prin faţa magazinului dansează prin vîrtejuri de zăpadă. Apoi vocea stridentă a vînzătoarei de la merdenele: „Avem pateuri calde! Cine mai doreşte pateuri calde?”. Tarabe cu blugi şi cu geci de piele şi „Hai să te îmbrac, fratele meu!”, ojă sidefie la douăzeci de mii, magazinul „Macul Roşu”, vitrine cu pantofi de lac şi cu suluri de stofă. La colţ cu Şelari e o cîrciumă, chiar lîngă fostul bazar, aici se încheie afacerile, la un mic şi la o bere sălcie, la mese din tablă, ascultînd utima variantă „Of, viaţa mea”. Covrigii braşoveni costă două mii cinci sute bucata, „alegeţi-l pe care doriţi dumneavoastră!”.
Înainte de a ajunge la adevărata destinaţie, trebuie să fac un popas pentru a-mi trage sufletul şi să mă întîlnesc cu ceilalţi. În primii doi ani popasul se numea „Hot Stop”, beam bere la ţap căţăraţi pe scaune înalte şi mîncam crenvurşti. În ultimii doi ani, după ce „Hot Stop”-ul s-a transformat în magazin de chiloţi (cu reducere 10% pentru studenţi, dar trebuie să arăţi carnetul), a fost „Gara Lipscani” cu mese din lemn, gin tonic şi café concert. Vorbeam despre filme bune, despre filmele pe care nu le vom face niciodată, scriam scenarii care după primul gin ni se păreau geniale şi timpul se oprea, rămînea suspendat undeva, deasupra noastră, uita de noi şi noi de el... Acesta era, de fapt, capătul drumului, dar nu, mă simţeam obligată să merg pînă sus, la etajul al cincilea al clădirii de pe colţ care sigur va cădea la primul cutremur de gradul şapte, să urc cu liftul de două persoane care veşnic se blochează între etaje şi să intru la un curs care deja e pe sfîrşite... învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi.
Acei patru ani au fost ca şi cum n-ar fi fost, dar drumul încă este.