Calul lui Esop
Pornind la drum lung, un om își ia cu el calul și măgarul, încărcîndu-i pe amîndoi cu desagi grele. La un moment dat, simțind că cedează, măgarul își roagă tovarășul de drum să-l ajute puțin, cît să-și tragă sufletul. Fiind însă copleșit de propriile poveri, calul îl refuză. Nu după mult timp, măgarul pică mort, cu spinarea ruptă. Neavînd cum să-și lase desagile în drum, omul nu stă pe gînduri și-i pune calului în spate, peste greutățile pe care le purta deja, atît poverile măgarului, cît și măgarul mort. Nu după mult timp, și calul pică mort, cu spinarea ruptă.
Vechea poveste a lui Esop a fost preluată de La Fontaine, cu o morală mai la îndemînă: în fabula poetului francez, calul nu purta nici o povară, deci nu avea nici o scuză, fiind clar atacabil.
Aporia pe care o trăim și noi, zilele astea, aparține însă lui Esop: cînd tu însuți ești împovărat de probleme, cît de dispus mai ești să ajuți pe altcineva? O societate care și-a căutat cu disperare salvarea în unica formulă existentă – distanțarea fizică și abandonarea libertății – nu s-a infuzat, oare, în prima lecție a supraviețuirii, egoismul?
Există, bineînțeles, multe exemple, la firul ierbii, de oameni-povești. Aceia care au pus binele altora mai presus de propriile greutăți. Oameni altruiști a căror menire este să ne dea speranță – și să ne mențină credința în Bine. Pe de altă parte, deși admirăm, cu onestitate, aceste pilde de umanitate, cîți avem puterea să le și urmăm? Cînd propriile poveri vor părea insurmontabile, mai ales în viitorul apropiat, cîți dintre noi vom fi în stare, cu adevărat, să înțelegem logica binelui, să ne lăsăm interesele deoparte și să-i ajutăm pe alții?
Revenind însă la dilema propusă de Esop: dacă și-ar fi ajutat tovarășul de drum, calul ar fi făcut o faptă bună, fără îndoială, dar cine ne garantează că nu ar fi murit primul, înaintea măgarului? Iar sacrificiul lui n-ar fi însemnat mare lucru, de vreme ce măgarul ar fi avut aceeași soartă, preluînd poverile calului și sfîrșind la fel, tot cu spinarea ruptă.
Există, totuși, și a treia variantă: dacă s-ar fi hotărît să-l ajute, la momentul oportun, calul și-ar fi putut salva companionul și amîndoi ar fi supraviețuit. Dar aici intervine sinuosul drum al alegerii și al credinței. Ne implicăm, sîntem solidari, căutăm o soluție doar cu speranța că toată lumea va avea de cîștigat, ne aruncăm orbește în ajutorul altora, mergînd fără ezitare pe drumul sacrificiului, sau sîntem „raționali” și egoiști din start, spunînd răspicat că „nu era altă soluție”?
După data de 15 mai, cînd este preconizată ieșirea din starea de urgență, vom trăi într-o metaforă redundantă a unui bal mascat. „Noua” normalitate va avea un iz anormal. Nu doar că frica de virus ne va face extrem de precauți – iar măștile medicale obligatorii vor transforma modul de interacțiune –, însă viețile multora se vor schimba, rata șomajului fiind în creștere. Potrivit Institutului Național de Statistică, „numărul șomerilor estimat pentru luna martie a anului 2020 a fost de 410.000 de persoane, în creștere atît față de luna precedentă (352.000 de persoane), cît și față de aceeași lună a anului anterior (331.000 de persoane)”. Iar acesta este doar începutul. De la afaceri în care interacțiunea este inevitabilă (restaurante, saloane de coafură, turism sau entertainment) la cele care deja au dat faliment, criza financiară este realitatea la care va trebui să ne adaptăm, rapid.
Iar drumul acestei realități, precum cel din povestea lui Esop, este unul lung și plin de greutăți, pe parcursul căruia vom avea de făcut alegeri dificile – dintre care unele s-ar putea să ne marcheze pentru tot restul vieții.