Călătorii solitare
De cîte ori am plecat singură pe undeva, realitățile din jur au venit peste mine cu totul altfel. Am simțit realitatea în mod diferit, mult mai agresivă cumva. Asta și pentru că, în general, am fost obișnuită s-o percep alături de cineva, cu protecția cuiva.
Prima dată am plecat singură la Cumpătu, în Sinaia, unde mergeam de mică și mi se părea că știam totul. Aveam 16 ani și am fost dată cumva, indirect, în grija unei familii care s-a nimerit pe acolo în aceeași perioadă a vacanței. Era o familie din care nu o cunoșteam decît pe mamă, de departe. Mama avea un aer creepy, de Familia Addams, și s-a dovedit că și era destul de creepy în viața de toate zilele. Nici cei doi copii ai ei nu erau mai simpatici. Nu, nu făceau nimic îngrozitor sau ieșit din comun, pur și simplu nu erau niște oameni drăguți și calzi. Nici măcar răi nu erau, ci indiferenți. Îi durea-n cot de ceilalți.
Cu atît mai mult de o fată de 16 ani, care părea sigură pe ea și independentă, dar, de fapt, murea de frică. De frica a orice. De frica de a interacționa cu oamenii, de a fi atacată de nu știu ce infractori necunoscuți, de a se arăta în lume, de pildă, la masă, de una singură. I se părea că toți ceilalți (un for semivizibil, dar prezent, un fel de cor ca-n tragediile grecești și ca-n Mamma Mia!) umblă mereu în spatele ei și că, la fiecare mișcare greșită, o admonestează. Pînă atunci fusesem mereu cu mama în asemenea întreprinderi și, oricîte diferende am fi avut, era, cum se zice, mereu cineva acolo pentru mine. Acum, pur și simplu trebuia să înfrunt și să evaluez fiecare clipă pe cont propriu. Orice nu mi ar fi convenit, puteam doar să mă plîng mie însămi, tot eu să mă consolez, să meditez și, responsabil, să iau o decizie pentru remedierea situației.
Or, asta nu mi s-a părut deloc simplu. Abia acum, la o vîrstă mai mult decît mijlocie, simt că abia-abia pot face acest lucru nu neapărat cu succes, ci, să zicem, cu oarecare decență. Dar atunci nu eram în nici un fel sigură de posibilele mele decizii și mă apuca spaima. Spaimă drept urmare a căreia încercam să mă apropii de diverși oameni din jur, aleatorii, care mă dezamăgeau, de cele mai multe ori. Singura persoană care a contat (și mai contează încă) din perioada aia e viitoarea mea prietenă din facultate, care se nimerise și ea pe acolo, cu părinții. Ne-am dat seama din prima că ne înțelegem, chiar în afara grupului fals strîns în jurul (evident) unui băiat care se dădea mare și pe care-l plăceau toate fetele. Viitoarea mea prietenă mă vizita în cămăruța mea destul de izolată, aproape de pădure, dintr o vilă pe la care venea ursul. Stăteam de vorbă și apoi pleca, în noapte, cu salteaua mea de la al doilea pat în jurul picioarelor, ca să n-o muște cîinii vagabonzi.
Ea mi-a dat printre primele lecții de curaj. Cred că, după asta, a mai urmat o vacanță singură, tot pe la 16 ani. Curajul meu prinsese niște aripi timide. Un prieten din zonă, mai mic decît mine, cu care mai cutreieram prin pădurile locului, mi-a propus o aventură, de astă dată de iarnă: să facem trenulețul cu mai multe sănii. Eu, una, nu fusesem niciodată o îndemînatică: aproape de fiecare dată cînd mă aruncam în vreo întreprindere mai curajoasă, o dădeam în bară destul de urît. E adevărat că fără consecințe cu adevărat tragice – erau mai curînd avertismente decît calamități.
Așa că am acceptat să fac trenulețul cu niște copii mai mici decît mine, deși aveam 16 ani. E adevărat că nu am fost eu prima, cred că sania mea a fost al doilea vagon. Am pornit-o toți trei sau patru, nici nu mai știu, în jos, pe o pantă nu abruptă, dar mare. Pe acolo treceau, din cînd în cînd, mașini și, tocmai în iarna aia, și sania cu cai. Nu știu cum s-a făcut, căci sania cu cai și-a făcut drum pe acolo tocmai cînd treceam noi cu trenulețul. Și am intrat direct în ea. E adevărat, așa cum se spune, caii ne-au sărit, nu ne-au călcat. Dar ne-am ciocnit de sanie, ne-am prăbușit prin zăpadă. Cel mai rău s-a lovit prietenul meu mai mic, pentru că el a intrat cu capul în sania cu cai. Nu s-a întîmplat, pînă la urmă, din fericire, nimic cu adevărat tragic: doar că băiatul cel curajos și-a spart capul și a trebuit dus să fie cusut, și era sînge pe zăpadă. E bine-mersi acum, s-a făcut șofer și-i place să gonească în mașina lui, iar cicatricea de atunci o poartă pînă azi.
În ce mă privește, țin minte, cu cîtă claritate permiteau circumstanțele, momentul în care m-am ridicat de jos, din zăpadă. Îmi amintesc cu aceeași claritate senzația de confuzie de atunci, în care mă întrebam ce și cum, ce s-a întîmplat de fapt, dacă sînt în regulă. De zguduiala trupului și a sufletului, pompos spunînd. De îndoiala dacă sînt tot eu, cea de dinainte de căzătură. Țin minte cum totul se învîrtea și era nesigur. Și cum, după ce lucrurile s-au mai așezat în locuri aproape de cele inițiale, m-am ridicat și am pornit-o singură, pe dealul foarte mic ce ducea la vila izolată în care stăteam. Cutia Pandorei, cutia existenței ce urma să dea buzna peste mine, cu toate imperfecțiunile și incertitudinile ei, fiind larg deschisă. Sau măcar întredeschisă.
Foto: wikimedia commons