Călătorii inițiatice

Într-o zi, am pornit-o, pur și simplu, spre o nuntă în Calafat. De fapt, nu era chiar atît de pur și simplu. În Piscu Vechi, o comună de lîngă Calafat, îmi făcusem săptămîna de miere. Dădusem acolo, la sfîrșit de vreme comunistă, cu cîteva luni înainte de decembrie 1989, de niște oameni primitori și, cumva, în afara vremurilor. Într-un loc în care viața la țară își urma rosturile ei firești. Oamenii aveau o gospodărie așezată, mai totul se făcea în grădină. Aveau animale, păsări, oi, capre, cîte o vacă, porc și cai. Chiar și pîinea se cocea în casă, și era mai gustoasă.

Au trecut ani de atunci și a venit vremea să mă întorc la o nuntă în aceleași locuri. Mai era cît pe-aci să mă mai întorc o dată, acum un an, cînd proprietarul casei, gazda noastră din ’89, murise. Dar nu știu cum s-a făcut că tocmai atunci, în drumul spre Calafat și împrejurimile lui, am intrat cu mașina într-un parapet. Mașina s-a făcut praf, noi ne-am întors acasă remorcați. Am văzut moartea cu ochii. E adevărat, am scăpat, dar nu am mai mers, de atunci, mult timp în față în vreo mașină. Nu ne-am mai cumpărat mașină. Și nu ne-am mai încumetat să refacem drumul spre Calafat.

Cum se întîmplă cu evenimentele astea din ciclul vieții, după moarte a venit o nuntă. Nepoata gazdei noastre a ajuns, dintr-o fetiță băiețoasă pe care-o ascultau copiii din sat, o fată blondă cu bucle care a studiat Dreptul și s-a așezat într-un oraș mare din vecinătate. Normal că s-a arătat la orizont și un băiat, și că s-a ajuns la nunta în cauză. Și abia cu astă ocazie fericită am îndrăznit să refacem drumul pe care pînă atunci îl cam credeam, dramatic spus, blestemat.

Și care, de astă dată, s-a dovedit aproape normal. Am reușit să trecem de locul cu parapetul ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. (Și, slavă Domnului, chiar nu s a întîmplat.) Și am tot mers așa, urmînd diverse indicatoare, bucuroși că am rupt vraja. La un moment dat, mi-am permis chiar să adorm, lăsîndu-mă legănată, așa cum îmi place, de meandrele și spectacolul drumului. Cînd m-am trezit, ne apropiam de o localitate care era mereu pe indicator alături de cea în care, de fapt, trebuia să fim. Am continuat să înaintăm, cu conștiinciozitate, pînă cînd am descoperit că, din locul în care eram, mai aveam aproape 90 de kilometri pînă la Calafat.

Se pare că scăpasem de blestem, dar nu de tot. Bine că eram în viață. Ne-am luat inima în dinți și ne-am aruncat asupra celor 88 de kilometri. Oricum pierduserăm cununia civilă, intraserăm deja într-un non-timp. Tot mergînd așa, am descoperit că în jur totul era tot mai verde, înconjurat de ape din cînd în cînd, și din loc în loc erau cuiburi cu berze. Chiar cu cîte două berze, în jurul cărora se strînsese și păsăret de talie mică pe sîrmele de telegraf. Erau cîmpuri întregi verzi, vîrstate cu galben, cu stufăriș și păduri subțiri. Părea o lume proaspătă și neașteptată. La un moment dat am văzut chiar un castel abandonat, lăsat așa pur și simplu, semidemolat, în cîmp (probabil fostul conac boieresc devenit IAS și apoi uitat în paragină). În contextul general, în loc să ni se pară derizoriu, l-am găsit romantic.

Mă simțeam ca-n filmele în care greșești dimensiunea și te rătăcești într-una paralelă. Ca-n Big Fish-ul lui Tim Burton în care nimerești în orașul Spectre. De obicei, în asemenea filme, la un moment dat survine dezastrul: eroii sînt împiedicați de ceva sau de cineva să mai iasă din dimensiunea cea nouă și rămîn prizonieri în ea. În cazul nostru, ceea ce chiar se putea întîmpla era să rămînem fără benzină într-o zonă în care nu păreau să existe benzinării.

N-a fost deloc așa, o benzinărie mică și neașteptată, avînd o denumire de care nu mai auzisem, complet alta decît cele standard, ne-a ieșit pur și simplu în cale. Ne-a fost frică să nu fie vreun loc al pierzaniei, precum cele găsite de Sailor și Lula din Wild at Heart-ul lui Lynch pe drumul lor prin Vestul Sălbatic. Dar nici asta n-a fost așa. Se aflau acolo doi oameni: un domn bătrîn, cu mustață, pe care l-am întrebat dacă e bună benzina, deși habar nu aveam dacă e de încredere, și care a răspuns „Cum să nu fie?!“ Și doamna de la benzinărie, angajată unică, grăsuță și dornică să ne fie pe plac. Ea era in ­charge acolo și-și punea și scotea „pălăriile“ cu dexteritate: cînd ieșea pe-o parte să ne pună benzină, cînd venea, cu sufletul la gură, pe o alta, să ne aducă două ape și-o cola.

Am plecat de-acolo mulțumiți și, deodată, chiar salvați: au început să apară, brusc, localități de al căror nume auzisem și am ajuns, chiar la timp, la petrecerea nunții spre care ne îndreptam. Deși eram obosiți și cam ca vai de noi de pe drum, am găsit o cameră în care să ne schimbăm. Și din care să ieșim ca niște nuntași onorabili. După care ne-am așezat la o masă încărcată, alături de cîteva doamne în rochii lungi și de soții lor. În față se juca o enormă și fascinantă horă, în care mai toată lumea se prinsese. E adevărat că nu știam pasul, dar am căscat și noi ochii și ne-am bucurat, fără pretenții de protagoniști.