Căile Făcăturilor Române

15 decembrie 2021   Societate

După aproape 15 ani, avînd un drum lung de făcut, București-Satu Mare, am decis să mă opun rațiunii și amicilor și să merg cu trenul, aproape 15 ore. Nu oricum, ci în stil – pe site-ul CFR descoperisem posibilitatea de a călători într-o cabină „Single”. Bine, pe site am aflat doar de „posibilitate”, căci practic mi-a fost imposibil să cumpăr biletele online. Prin urmare, am descins în gară, unde o doamnă amabilă m-a „servit” la ghișeu. Tot la ghișeu mi-a omorît din himere: cabina, mi-a spus, este doar în „regim” single, nu care cumva să cred că voi avea doar un pat sau, culmea naivității, cabină de duș. Teoretic, cel mai scump bilet al CFR-ului (în jur de 70 de euro) îți oferă posibilitatea de a călători singur într-o cabină cu două paturi, cu o chiuvetă, o priză și un pachet din partea „casei”: adică o sticlă de apă plată de o jumătate de litru și o trusă igienică (formată dintr-o periuță, pastă de dinți, săpun, prosop de hîrtie, un șervețel umed și un șervețel pentru pantofi). Practic, însă, aveam să aflu, lucrurile n-au stat chiar așa.

Totuși, plecînd de la gară, cu biletele în buzunar, aveam încă o perspectivă romantică asupra călătoriei care mă aștepta, mă visam într-un soi de Orient Expres. Perspectiva mi-a fost însă rapid demontată de toți cunoscuții care, la aflarea deciziei mele de a călători cu trenul, au izbucnit ca un cor antic, mai întîi interogativ („Ce ți-a venit să mergi cu trenul?“), ca mai apoi să treacă la sfaturi și cominații – „Ai grijă să nu iei purici!”. Dar chiar dacă, încet, visul de Orient Expres devenea mai degrabă un coșmar de „Trenul groazei“, m-am încăpățînat în visare: cît de rău putea să fie?

Și așa, în seara zilei de 2 decembrie, mă înființasem pe peronul Gării de Nord, în căutarea trenului Inter Regio spre Satu Mare. Un afișaj la intrare îmi indică linia, însă la capătul liniei, afișajul electronic nu funcționa. Am început să întreb, în stînga și în dreapta, pînă cînd am căpătat o oarecare încredere că urc în trenul potrivit.

„Lasciate ogni eleganza, voi ch’entrate”

Urcările în trenurile CFR-ului sînt un prim test pentru a depista dacă ești, cu adevărat, apt pentru o asemenea călătorie: peroanele extrem de joase și treptele extrem de înalte par mai degrabă o pastișă la fraza pe care Dante a scris-o deasupra Infernului: „Lasciate ogni eleganza, voi ch’entrate”. Dacă faci greșeala să porți tocuri și să ai mai mult de o valiză la tine, soarta îți poate fi pecetluită înainte să înceapă. În timp ce mă chinuiam, ba să mă țin cu o mînă și să urc o treaptă, ba să mă țin cu cealaltă, ba să urc cu fața, ba cu spatele, ba să salt înainte valiza, ba s-o las pe peron și s-o urc mai apoi, mi-au venit în minte poveștile cu cavaleri și, aruncînd ocheade tandre înspre funcționarul care stătea jos, impasibil ca un Cerber, mînca semințe și privea nepăsător la acrobațiile mele stîngace, i-am susurat o rugăminte șăgalnică: „Mă puteți ajuta?”.

Cerberul a părut agasat, dar mi-a luat valiza și, mîrîind un „Hai!”, a așteptat să urc, după care mi-a azvîrlit-o înăuntru. Bineînțeles, greșeala mea, căci nu-i spusesem că în valiză aveam și un laptop, nu doar cartofi.

Totuși, de bine, de rău, urcasem și deja mi se păruse că ce era mai greu trecuse. Însă pe hol, șarpele îndoielii s-a ițit din nou: spre compartiment, două doamne, ușor panicate, mă opresc și mă întreabă agitat: „Știți cumva dacă ăsta e trenul spre Satu Mare?”. Oftez cu ochii mari și le răspund neconvingător: „Sper...”, după care îmi găsesc compartimentul și intru.

O căldură zăpușitoare care accentuează mirosul de vechi. Aprind lumina și mi se pare curat. Ignor însă că lumina era chioară. Încep să inspectez: ridic capacul chiuvetei – chiuveta ciobită și robinetele uzate. Dulăpiorul de deasupra chiuvetei – gol, nu existau nici apa, nici trusa igienică incluse teoretic în prețul biletului. Întreb o călătoare din cabina alăturată, care își freca de zor ușa cu spirt – nici ea nu avea trusa cuvenită, dar îmi sugerează să-l „rugăm” pe însoțitorul de tren, că poate „ne rezolvă”.

„Faceți plîngere!”

Trenul se pune în mișcare, la oră fixă. Aștept să vină controlorul ca să-l „rog”: „N-am apa și trusa igienică!”, spun cu aroganța clientului nemulțumit. Impasibil, controlorul îmi răspunde întorcîndu-mi aroganța: „Asta-i situația!”. Nu mă intimidez, ci plusez, spunîndu-i că sînt incluse în prețul biletului. „Faceți plîngere!”, îmi trîntește și trece mai departe.

Mă închid în compartiment și, bombănind, încerc să-mi însușesc prima lecție: cu aroganțele pe CFR nu rezolvi nimic. Dar trenul e în mișcare, în bagaj am o sticlă de apă (apa de la chiuvetă, ești avertizat, nu e de băut), am laptop cu filme, am telefon cu muzică, am o carte pe care abia aștept s-o citesc. Îndeajuns ca să-mi trec orele. Însă, brusc, un alt gînd îmi zdruncină serios serenitatea: am oare priză?

Singura la vedere este cea de deasupra chiuvetei. Pare de pe vremea lui Pazvante Chiorul, dar e inscripționată în limba germană: „Nur für Rasierapparat” („Doar pentru aparatul de ras“). Cum nu mă pricep la detaliile tehnice, ies din nou pe coridor, să caut însoțitorul de drum, și, de data asta, îl abordez cu tonul mieros al cuiva care a început să învețe regulile casei.

„Nu vă supărați”, îl iau la sentiment, „priză există?”

„Da!”, răspunde sec.

„Unde?”

„Deasupra chiuvetei!”

„Păi, aia e doar pentru aparatul de ras...”

„Așa, și?”

„N-am aparat de ras, vreau să-mi încarc telefonul...”

„Merge, dom’șoară!”

„Și dacă mi-l prăjește?”

„Faceți plîngere!” – și mă concediază, lansîndu-mi o perspectivă aproape antropologică asupra angajaților CFR. Toți par atît de săturați de plîngerile clienților, încît aproape s-au dezumanizat, robotizîndu-se, devenind mai degrabă doar o voce de la call center, care invocă, atunci cînd nu mai are nici o soluție, argumentul suprem – să faci plîngere!

Mă întorc descumpănită, decisă să am încredere în spusele controlorului, la fel cum aș avea încredere în faptul că CFR-ul îmi va plăti paguba, în cazul în care priza din tren îmi va strica aparatele. Și înțeleg deodată perversitatea inscripției în limba germană: dacă îți prăjești telefonul, încercînd să-l încarci la priza din tren, CFR-ul are acoperirea perfectă: se menționează clar că priza poate fi folosită „doar” pentru aparatul de ras.

Dar nu disper, chiar dacă două din marile plăceri pe care mi le pregătisem, muzica pe telefon și filmele pe laptop, au fost excluse. Aveam cu mine o carte minunată. Mă pregătesc, așadar, să mă bag în pat și să citesc, cu o prima expediție pînă la toaleta din capătul coridorului. Ruginită, cu instalații vechi, spoite pe alocuri cu o vopsea de Doamne-ajută, în vremuri pandemice la toaletă nu exista săpun.

Îmi iau așadar inima în dinți și mă duc iar la însoțitor: „Nu vă supărați, nu e săpun la toaletă”. Răspunsul lui a venit, implacabil, precum destinul, în fața căruia nici dîrzenia, dar nici mierea n-au sorți de izbîndă: „Faceți plîngere!”. Mormăi ceva de nereprodus și-i urmez totuși sfatul: mă plîng unei companioane întîlnite pe coridor. „Sînteți singură în cabină?” – mă întreabă conspirativ doamna, uitîndu-se peste umărul meu, înspre însoțitor. Îi confirm, după care îmi spune, cu voce joasă: „Aveți chiuvetă, nu mai folosiți toaleta”. Îngăimez un „Păi...” încurcat, dar doamna intră și iese rapid din cabina ei, înmînîndu-mi un pahar mare, de plastic. „Folosiți-l pe-ăsta!” Rămîn cu paharul în mînă, între doamna călătoare și angajatul CFR, și am o revelație: CFR sînt un bun rezumat al României. Pe de o parte, gardienii regulilor se leapădă de orice responsabilitate, pe de alta, oamenii se descurcă cum pot. Toți se fac că respectă regulile, dar nimeni nu o face, de vreme ce regulile însele se prefac că sînt reguli.

Mă întorc în cabină, căldura este insuportabilă, butonul de reglaj a dispărut în negurile istoriei și chiar inscripția de „cald“ și „rece“ e, de mult, scrijelită pînă la estompare. Mă opintesc din răsputeri, reușesc să deschid puțin geamul, reduc consumul bateriei la telefon și mă bag în pat, cu cartea. Dau să aprind lumina de deasupra patului, cea care indică „becul de citit” – mi se aprinde un beculeț smerit, roșiatic, ca o stea ce stă să moară, sau o scuză, sau, mai degrabă, ca o defensivă în fața ochilor mei mijiți. Pînă să verbalizez o injurie, făcătura de bec mi-a și șușotit, pîlpîind ca un ecou: „Faceți plîngere!”.

Foto: wikimedia commons

Mai multe