Bunica metalistă
Într-o familie oarecare, soţul îşi cumpără un telefon mobil mai performant. E interesat de gadget-urile astea noi şi, cum apare ceva mai bun, pac, trebuie să-l încerce. Vechiul lui mobil ajunge la nevastă-sa care folosise pînă atunci tot un aparat de-al lui, căzut în dizgraţie. Telefoanele lui vechi, la care pînă şi nevastă-sa renunţă, ajung la părinţi sau la socri. Sînt ultimii la care ajunge invenţia, ultimii la care ajunge licărul stins al tehnologiei. Pe vremea cînd soţul avea – să spunem – un Nokia E71, bătrînii încă mai aveau o paleaşcă de Samsung din cel care se deschidea prin alunecare, neinteligent, dar pe care părinţii îl găseau teribil de fancy. În lumea tehnologiilor, bunicii sînt în urmă cu vreo trei-patru ani; foarte, foarte mult la viteza cu care se mişcă acum lucrurile. Oricum, nici pe alea vechi nu ştiu să le folosească cum trebuie, apasă aiurea pe tot felul de butoane, dau peste cap setările şi apoi se plîng că „s-a stricat“. Cînd se obişnuiesc cît de cît cu telefonul pe care-l aveau, dau buzna copiii care, cu fericirea aprinsă în ochi, le aduc ceva nou (mă rog, vechi): „Ia uite ce mişto e ăsta, uite ce poze face, ce ecran mare are, poţi să intri şi pe Internet (!!), dar trebuie să îţi schimbi abonamentul...“ Totul pînă la Internet şi alt abonament. Orice progres are o limită.
La fel cu televizoarele. După ’90 îşi luaseră şi părinţii noştri – ca toată lumea – televizor color. Începuse frenezia. În sfîrşit, televizoarele astea erau la liber, pe toate drumurile. L-au folosit o grămadă de ani, pînă cînd a cedat şi pînă cînd copiii le-au dat vechiul lor televizor – un Sony Trinitron, să spunem –, pentru că ei îşi luaseră deja unul din cele plate, ca tablourile, un LCD. La pachet cu televizorul de la copii a venit şi măsuţa pe care stătea. Părinţii au renunţat la măsuţa lor veche, plină de semnele creative ale puştilor de odinioară; în cea mai mare parte semne făcute cu ciocanul de şniţele sau cu roţile rigide ale unei maşinuţe de jucărie.
Tot spre bătrîneţe au abandonat şi vechea maşină de scris, o bijuterie ţăcănitoare de prin anii ’40 pentru care, pe vremea lui Ceauşescu, trebuiseră să ceară aprobare la miliţie ca s-o poată folosi; aşa trebuia să facă toată lumea. Au început să vină, tot de la copii, calculatoarele. Un 386, apoi un 486, 586 şi aşa mai departe, maşinării cu memorii monstruoase şi cu trupuri din ce în ce mai mici şi mai plate. Acum au un desktop şi un laptop destul de OK, însă parcă la fel de misterioase ca în prima zi. Tatăl, care refuză să priceapă tainele netului, se întreba zilele trecute dacă îşi poate accesa mail-ul şi de la laptop, pentru că el era obişnuit să-l deschidă numai de pe celălalt calculator. Deh. În plus, spre deosebire de cărţile şi fişele de hîrtie pe care le ţine organizate într-o ordine maniacală, la el pe calculator e un haos total. Zeci de fişiere disparate împrăştiate pe desktop, fotografii cu pisici pe care habar nu am de unde şi mai ales cum le-o fi descărcat, fişiere cu tot felul de extensii ciudate, plus reţete descărcate de mamă de pe net, alandala, de îţi vine să te iei cu mîinile de cap şi să fugi urlînd. În copilărie te certau că ai camera vraişte şi că ai lăsat patul nefăcut. E momentul, poate, să îţi iei revanşa.
Casa părinţilor e un cimitir al tehnologiilor depăşite. Se bucură oricum de fiecare şi nu aruncă nimic. În momentul în care copiii le mai aduc cîte o „noutate“, telefonul, calculatorul sau televizorul cel vechi nu se aruncă. Doar încă funcţionează! Ar fi păcat. Aşa se face că sertarele sînt pline cu o istorie în mic a telefoniei mobile, un vis vintage de hipster – de la NEC-uri cu antenă pînă la Motorole vechi cu clapetă. Debaraua – plină de cutii.
Noroc că aceiaşi copii nu le dau şi haine. Noroc că nici nu le vor. Aşa va evita tatăl să plece la piaţă cu un tricou pe care scrie Slayer, aşa va evita mama să-şi pună la gît o eşarfă drăguţică cu model de frunze de marijuana luată cine ştie cînd dintr-un tîrg cu chinezării din Amsterdam.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.