Bucurii uitate
Aveam jocuri potrivite fiecărui anotimp, din primăvară pînă-n toamnă: leapşa; hoţii şi vardiştii; uliii şi porumbeii; fotbal; flori, fete, filme sau băieţi; ţară, ţară, vrem ostaşi; fazan; mimă; şotron. O minge, o coardă, un pled, cîteva păpuşi şi farfurii din plastic, pietre şi cutii de chibrituri, capace de metal sau crengi de copac, pungi de un leu sau cretă colorată, toate îşi găseau rostul în jocurile copilăriei.
Nu-mi aduc aminte ca vreun adult să ne fi învăţat să ne jucăm: regulile se transmiteau din generaţie în generaţie, cei mici ascultau cu gura căscată la cei mai mari, care abandonaseră hîrjoana minoră, pentru filme, plimbări prin parc, patine cu rotile, biciclete.
Jocurile funcţionau ca un limbaj universal: în tabere, în vizite la bunici, în curtea şcolii, ele făceau şi desfăceau prietenii cu viteze ameţitoare. Nu conta că eşti străin de grup, că nu ştii nici măcar numele partenerilor de joc, era suficient să ştii ce rol are hoţul, cu cine şi în ce condiţii se luptă uliul, sau ce cuvinte pot încuia adversarul la mimă sau fazan, şi „intrarea“ era ca şi făcută.
Timpul dedicat jocului era unul intens trăit, în grup: era un timp al informaţiilor diverse, bogate, al culturii generale abia mijite, al competiţiei mai mult sau mai puţin loiale, al victoriei savurate în echipă sau al înfrîngerii trăite solitar, al alinării unui coechipier sau al şicanării unui adversar, al învăţării din experienţe. Aflam de ţări exotice, animale ciudate, poveşti stranii, personaje fantastice, filme străine, cuvinte neobişnuite. Pe toate, le trăiam în timpul jocului, umăr lîngă umăr, faţă către faţă, cu cei de vîrsta mea.
Privesc la lumea jocurilor de copii, de astăzi: e plină de jucării sofisticate, de calculatoare performante, de gadgeturi strălucitoare. Parcurile sînt pline de „instalaţii“ de agăţat, urcat, alunecat, alergat, strecurat, ascuns. Mă bucur pentru copiii de azi şi îi invidiez. Dar s-ar părea că, în lipsa „anexelor“, copiii nu ştiu să se joace.
Îi văd pe străzi, în parcuri, în curţi sau pe trotuare: nu ştiu, fără ofertele sau constrîngerile adulţilor, ce să facă cu timpul lor liber. Aleargă haotic, strigă în van, trag de părinţi să îi distreze, învîrt melancolic un băţ sau aruncă cu nisip în tovarăşii de joacă, repetă la nesfîrşit trasee atletice propuse de proprietarii parcurilor, cască gura la conversaţiile maturilor, apasă în neştire pe butoane de mobile, minicalculatoare, aparate muzicale. Şi aşteaptă, nerăbdători, vîrsta Facebook-ului sau a jocurilor pe calculator. Se îndreaptă, cu alte cuvinte, cu paşi repezi către statutul de adolescenţi cu căşti în urechi, cu ochi fermecaţi doar de pagini de socializare, cu dialoguri purtate prin ecran protector. Copiii de azi sînt melancolici în grup şi veseli în jocurile solitare moderne. Pe vremuri, imixtiunea adulţilor în jocul nostru era mai curînd indezirabilă. Astăzi, copiii tînjesc după soluţii de distracţie garantată, oferite de mama şi de tata.
Părinţii caută cu înfrigurare soluţii cît mai scumpe şi mai extravagante pentru petrecerea timpului liber: cursuri de exprimare liberă în faţa camerei de filmat, ore de actorie sau de cîntat, tabere cu ponei sau cu atv-uri. Şi mai straniu este că au apărut cursuri pentru copii în care aceştia învaţă ceea ce noi ştiam să facem fără prea multă forţare: cursuri de jucat cu hîrtia, cu lipiciul, cu mingea, cu sforile, cu păpuşile etc.
Nu am nostalgia copilăriei trăite de generaţia mea. Era, în multe privinţe, săracă şi cenuşie. Dar experienţa bucuriei nu ne lipsea, totuşi. Doar că trebuia să o obţinem singuri, din resurse proprii, fără exces de „instrumentar“, fără prea mult sprijin din afară.
Maria Iordănescu este psiholog.