București Swarovski

În dimineața aceea cu Bucureștiul, în care noaptea plouase și totul înghețase, în dimineața aceea am ieșit din casă. Credeam că-mi rup picioarele. Din contra, apa se topise, mă ținea ca pe lumînare. Și am fost așa vesel că micile dezastre mi s-au părut haioase. De exemplu, pomi rupți, crengi jupuite, o cioară congelată. Eram singur pe străzi, nu mă lovea la cap nimeni cu tragedia lui cu tot. Un stîlp pe strada Plantelor era rupt, făcuse praf o mașină și trăsese după el tone de fire. Sfîntul Ștefan era paradit. Nu circula nici dracu’. Era o lume încremenită. Eu, singur supraviețuitor. Dincolo, pe alte străzi, uite tot un stîlp a rupt perfect în două acoperișul unei case. Nu hohoteam, dar ochiul se bucura de Bucureștiul acesta dezastruos și înghețat. L-am sunat pe Alecu mai pe seară c-o treabă, am uitat ce treabă aveam cu el, nu l-am lăsat să vorbească pînă nu i-am spus eu demența din capul meu. Cred că s-a crucit omul, dar n aveam ce să mai fac. Să fi fost sîmbăta asta? Da, cred că da! Luni, tot cu sentimentul ăsta. Mi se spun povești tragice, mi se vorbește despre dezastre, despăgubiri, firele de troleibuz bătute cu bîtele pentru ca troleibuzele să-și urce mustățile și să meargă mai departe. Și cum această stare a mea căuta un titlu, uite că luni mă-ntreabă Alexandru dacă mi-am coborît picioarele în Bucureștiul Swarovski. Da, asta era. București Swarovski – fur titlul ăsta de la Alexandru și, uite, închei cu starea asta a mea, cu articolul, cu dezastrele, cu cioara mea congelată.

Foto: C. Ștefan