Bucureşti – o privire spre trecutul recent
Pentru că tocmai am coordonat un Dosar despre București, am încercat să-mi redefinesc relația cu orașul în care locuiesc de aproape 40 de ani și am recitit textele pe care le-am scris de-a lungul timpului. Iată mai jos cîteva fragmente. Oare s-a schimbat ceva? Desigur, aparent s-au schimbat multe… dar în esență?
1998 – Prima dată cînd am văzut cel mai de sus Bucureştiul noaptea a fost pe la şase ani, cînd am urcat pînă la ultimul etaj al Interului. Mai întîi am vorbit jos cu portarii şi le-am explicat că nu sîntem turişti străini, ci doar nişte bucureşteni obişnuiţi care n-au admirat niciodată de sus panorama nocturnă a propriului lor oraş. N-au avut nici o obiecţie, ba mai mult, ne-au condus şi pînă la lift. În lift m-am simţit ca în avion, aveam un gol în stomac de emoţie, număram etajele care mă despărţeau de imaginea pe care mi-o închipuisem aproape fantastică, de film SF, cu o explozie colorată de lumini mişcătoare, cu bulevarde care se vor vedea ca-n palmă ca nişte piste de decolare şi cu siluetele blocurilor proiectate pe cer. N-am văzut nimic din toate astea; oraşul pe care ar fi trebuit să-l percep ca pe o dinamică entitate, extrem de vie şi de fluidă, a unei alte galaxii, zăcea undeva în beznă, mort la picioarele mele.
A trecut timpul de la acea panoramă ratată şi mă aşteptam ca, încet-încet, Bucureştiul să înceapă să arate ca orice capitală europeană, noaptea (vezi vederile cu Parisul de sus sau chiar cu Atena cu o acropolă luminată a giorno, într-un strălucitor galben violaceu). M-am bucurat cînd au apărut primele firme şi reclame luminoase, cînd felinarele de pe străzi nu se mai stingeau din cauza penelor de curent, cînd unele clădiri erau scoase în evidenţă de becuri montate, cu destul bun gust, sub anumite cornişe sau la baza anumitor coloane. Aproape totul s-a oprit aici. De pe balconul meu de la etajul opt, într-o zonă centrală, pot vedea, în fiecare seară, Casa Poporului, într-o lumină palidă, galben-portocalie, acelaşi Inter cu două şiruri de beculeţe insipide (iarna se montează nişte brăduţi din beculeţe, cu o strălucire sărăcăcioasă), blocul Xerox, fostul Hotel Modern care îşi schimbă look-ul nocturn, neconvingător, în fiecare anotimp, de la globuleţe şi steluţe la ghiocei şi iepuraşi de Paşti, vreo două-trei reclame, Coca-Cola, Asirom, Connex şi cam atît. În rest, poţi descrie oraşul cu străzi, locuinţe şi locuitori, într-un amestec de clar și obscur (oricum e mai bine decît bezna) care îţi dă invariabil un sentiment de tristeţe. Bucureştiul, noaptea, nu se rezumă doar la aspectul său, înregistrat pe retină din anumite puncte de belvedere. Ar mai trebui să fie şi viaţă, căci orice capitală europeană, după ora zece seara, palpită de-o viaţă zgomotoasă, insomniacă. Însă în capitala noastră, după ora zece seara, străzile devin pustii, traficul se reduce şi, în cele din urmă, dispare de tot, doar cîteva maşini în viteză, ca la curse, oameni se grăbesc pînă la buticul din colţ, unde vînzătorii se trezesc nervoşi din somn şi te înşală la rest. Cîteva cluburi, de obicei subterane, ca nişte găuri de cîrtiţă, înghit jumătate din tinerii care vor să se distreze noaptea, ceilalți se retrag prin apartamente de bloc sau camere de cămin unde povestesc, beau, ascultă muzică, îşi confecţionează o lume a lor, de interior.
2000 – În tramvaiul 21. Trebuie să precizez că tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135. Nimeni nu tuşeşte, nimeni nu sughite, nimeni nu se ceartă, toată lumea comunică. Despre educaţia copiilor („Trebuie să-l învăţaţi de pe acum să cedeze locul celor în vîrstă!“), despre micile cumpărături („Ia să vă arăt ce chiloţi frumoşi i-am luat lu’ soţu’!“), despre pensii („Am opt sute de mii şi mi-a mărit-o luna asta cu cincizeci de mii, spune şi dumneata cum să mă descurc cu banii ăştia?!“), despre guverne („Ăştia nu fac nimic, da’ nici ăilalţi n-au făcut nimic… Io am zis şi aşa o să fac, n-o să mai votez cu nimeni!“), despre americani („M-am hotărît: merg la Ambasada americană şi le cer cetăţenie. Nu vreau să plec din ţară, da’ vreau să fiu cetăţean american în România“), despre cîini de rasă („Pe al meu l-am tuns de două ori şi i-am dat şi cu Frontline contra căpuşelor…“) şi vagabonzi, despre hoţie, prostie, foamete. Miroase a transpiraţie şi a varză murată. Oamenii îşi scot de prin sacoşe felii de salam, colţuri de pîine, covrigi sau mere şi mănîncă. Un ţigănuş începe să recite „Luceafărul“ de Mihai Eminescu, primele trei strofe, apoi „O, mamă, dulce mamă…“, apoi „Tatăl Nostru“. Nu primeşte nici un ban, lumea-i săracă, aşa că va coborî „la prima“, la Bulevardul Carol. Se poate distinge afişul de la Cinema Europa – In the Mood for Love.
2004 – Dacă ai ghinionul să-ţi pice întîmplător pe cap un turist străin de tipul for the first time in Romania şi să joci măcar pentru o singură zi rolul de ghid, în iubitul nostru oraş Bucureşti, pentru a-l ajuta, printre altele, să nu se piardă în necunoscut şi să nu fie jecmănit de taximetrişti, ospătari etc., îţi vei pierde mult timp între-bîndu-te ce ai putea să-i prezinţi din „frumuseţile patriei noastre“, respectiv ale Capitalei. Vei face o listă, vei inventaria totul, vei ajunge tu însuţi la concluzia, epuizat şi scîrbit de Bucureşti, că nimic nu merită văzut, apoi vei alege, totuşi, cîteva puncte de vag interes, cum ar fi Casa Poporului, centrul vechi al oraşului (incluzînd un prînz la Hanul lui Manuc), Muzeul Satului sau pur şi simplu bulevarde lungi, drepte şi aglomerate care să-i obosească suficient picioarele neliniştitului turist, pentru a-şi dori să mergă devreme, seara, la hotel.
2005 – Un american, Jay from L.A., se uită lung pe Bulevardul Magheru şi spune că la ei, acolo în America, nu a văzut pe stradă atît de multe maşini cool. Trage pripit concluzia că românii sînt plini de bani, aşa că nu mai au de ce să se plîngă. Încerc să-i explic că la noi maşina a devenit un simbol al prosperităţii, aşa că românul ar fi în stare să-şi vîndă soacra pentru a-şi cumpăra un automobil ultimul răcnet, cu care să se dea mare. Tocmai trece pe lîngă noi o decapotabilă roşie, lucioasă, care arată ca un ou de Paşti proaspăt vopsit. În urmă cu o jumătate de oră o mai văzusem prin Băneasa, aşa că îmi dau cu părerea că cei trei tineri, dintre care cel imberb de la volan nu pare să aibă mai mult de optsprezece ani şi o zi, chiulesc de la şcoală pentru a-şi fîţîi maşina prin oraş. Din boxe răsună aceeaşi muzică techno care îţi sparge timpanele. Americanul îşi bagă degetele în urechi şi întreabă dacă şi asta reprezintă un simbol al prosperităţii. Înclin să cred că da. Dacă ai o maşină „bengoasă“, e musai să ai şi cele mai performante boxe şi nu le poţi demonstra calităţile decît cu muzica la maximum. Pe de altă parte, e de bonton să te cunoască toţi locuitorii tîrgului, iar dacă, din nefericire, nu ţi-au reperat maşina în trafic, le vei atrage sigur atenţia cu muzica ta. Ca la munte cînd hăuleşti de unul singur prin pădure pentru a te împrieteni cu fiarele sălbatice. Pînă la urmă, nu-i decît o problemă de socializare!
2017 – Totuși, îmi iubesc orașul, pe fragmente, pe bucățele, iubesc anumite străduțe, piațete, clădiri, puncte, însă te poți îndrăgosti de un punct dintr un ansamblu? Cînd îi vorbesc unui străin despre București, îi spun, fără prea multă convingere: „Vino la noi! Orașul s-a schimbat mult în ultimii ani, o să-ți placă!“ Însă sînt conștientă de faptul că aceste schimbări au fost posibile datorită unor oameni, o mînă de oameni. Mă bucur atunci cînd descopăr că s-a mai deschis o cafenea unde te simți ca la Viena, că proprietarul cafenelei a restaurat și casa care o adăpostește și că are în grijă și trotuarul din fața ei. Aceste pete de culoare apar din ce în ce mai des. Iubesc și străduțele din spatele blocurilor și din zona centrală – Olari, Silvestru, Icoanei etc. – care au rămas la fel de cînd m-am născut, pline de liniște și de verdeață, cu un aer de trîg de provincie, ușor desuet. Nu pot iubi însă noile statui și alte „opere“ monumentale pe care Primăria aruncă banii, în loc să educe cetățenii să-și ia gunoiul în fața casei, să găsească soluții pentru trafic etc. Bucureștiul este orașul în care noi, locuitorii lui, obținem zi de zi mici victorii, aproape insignifiante, însă marea schimbare nu se întrevede pe nicăieri. Așadar, pînă să mă hotărăsc să spun: „I love București“, aș purta oricînd tricouri cu „I love strada Mîntuleasa“ sau „I love Piața Spaniei“ și aș continua să visez la orașe ca Berlin.
Foto: Ema Cojocaru