București, o prelungire a comunei Voluntari

9 mai 2018   Societate

M-am născut în București, nu m-am mîndrit niciodată cu asta și nici n-am avut vreun sentiment de apartenență de genul „De unde ești?“, „Din capitală!“. Ba chiar aveam o ușoară senzație de jenă atunci cînd eram mică, iar vărul meu de la Cluj – un oraș în care m-am simțit mereu ca acasă – susținea că în Ardeal e adevărata civilizație și ne numea pe „noi“, bucureștenii, „mitici“. Faptul că m-am născut într-un oraș mare mi-a marcat probabil viitorul, mi-a dat șanse în plus, deși toată viața am încercat să fug din orașul cel mare și să găsesc spații mai mici care să mă reprezinte. Familia tatălui meu, în mare parte dispărută, are multiple rădăcini aici, istoria ei se leagă de istoria orașului. Un stră-străbunic, Dedu, a venit tocmai din Albania ca să se stabilească în București și să devină, atunci cînd se putea, industriaș. „Casele lui Dedu“ au rămas undeva în memoria orașului, numele – cel legat de familia noastră – s-a pierdut în timp. Averea s-a risipit cu bună știință, același Dedu a jucat o moșie la cărți, atunci cînd știa că naționalizarea era inevitabilă. Străbunica, Florica, a fugit în Franța, unde a și murit. La Monte Carlo, găsise o metodă de jucat la ruletă care i-a asigurat un final de viață oarecum luminos și liniștit. O strămătușă, tanti Geta, soția generalului Stan Poetaș, un mare erou al Primului Război Mondial, a murit în mizerie și bolnavă de demență senilă, într-o garsonieră pe strada Paris, dată din milă de statul comunist. Bunica Dedu a trăit o jumătate din viață într-un apartament la comun, de pe strada Galați; erau atît de înghesuiți acolo încît a preferat să-și trimită copilul la un internat, în clasele primare, ca să nu-l chinuie. Ițe nevăzute mă leagă de orașul acesta, aș vrea la un moment dat să încerc să adun laolaltă toate aceste cioburi, toate aceste destine, ca să-mi dau seama unde este locul meu în toată povestea asta complicată, însă toți cei care ar putea să-mi povestească sînt morți de mult.

Mama mea, în schimb, după ce a terminat facultatea de inginerie de la Cluj, ca șefă de promoție, a ales cea mai bună repartiție posibilă – la București. Voia să fugă de orașul mic, provincial – așa i se părea ei Clujul pe atunci –, să se piardă într un oraș mare. Cred că ar fi ales New York-ul dacă ar fi putut, cît mai departe de casă. Se săturase ca atunci cînd se pupa cu un băiat pe Strasse să afle tot Clujul, inclusiv tatăl ei, cam milităros din fire, care lucra în cadrul Armatei. Părinții mamei, țărani din Oltenia, erau prima generație „la oraș“ și toată viața au dus dorul pămîntului aproape sterp și prăfos, dogorit de arșiță, al satului lor de baștină de pe lîngă Slatina. S-au adaptat însă vieții la bloc – tăiau în cadă găinile pe care le mai primeau de pe la țară, iar după ce primiseră un petic de grădină, just for fun, în spatele blocului, în Gheorgheni erau spații verzi destul de generoase –, mama-mare își petrecea întreaga vară cu fundu-n sus pe mica ei tarla ca să ude și să plivească, să cultive ceapă și morcovi.

Anumite obiceiuri nu pot fi dezrădăcinate de fel, chiar dacă statul comunist a mutat masiv oameni de la țară la bloc, în marile orașe. Nimeni nu s-a gîndit la sentimentele acelor oameni, ca și cum ai smulge din pămînt niște plante și le-ai cultiva în altă parte, sperînd că ele or să se aclimatizeze. Aparent, era mai bine – un job stabil, serviciu, cum se numea pe atunci, în fabrici și uzine, o cutiuță de cel mult 50 de metri pătrați, termoficare, apă caldă. Însă oamenii ăștia n-au aparținut niciodată orașelor și nici măcar copiii lor, educați în același spirit – al micii comunități, al trocului, al bîrfei –, care mereu au tînjit după casa „pe pămînt“, după răsadul de roșii, după cerul atît de aproape vara și de plin de stele, de puteai să le atingi cu mîna. Oamenii ăștia strămutați nu avut niciodată un simț civic care să rezoneze cu spațiul citadin, n-au putut face nimic pentru oraș pentru că pur și simplu n-au știut ce să facă. Doar l-au populat.

În clasele primare, trei sferturi dintre colegii mei aveau cîte o „mamaie“ la țară. Îi indiviam, eu nu aveam o „țară“ a mea. În apartamentul din Militari unde familia noastră a locuit puțini ani, la un moment dat, a fost o inundație în baie. Mama i-a atras atenția vecinului de sus, un muncitor, că s-ar putea să fie o scurgere la cada lor. I-a răspuns: „Nu se poate, doamnă, nu-i de la noi… noi nu facem baie decît sîmbăta!“

Lucrurile s-au mai schimbat de atunci, însă nu într-un mod fundamental. Trăind aproape 40 de ani aici, am văzut orașul luat cu asalt în valuri, chiar dacă regimul comunist se dusese naibii. Am auzit pe stradă toate graiurile limbii române și mi-am zis că e normal să fie așa, un mare oraș accesibil și rîvnit de toți. Am cunoscut studenți din Republica Moldova care veneau aici pe locurile gratuite, la facultățile de arte, și frecau menta patru ani. Beau, filozofau și fumau „sfoară“. Cei talentați sau mai degrabă cei care au reușit să se descurce au rămas, alții s-au întors sau au plecat mai departe spre orașe și mai mari, mai ofertante. Am văzut studenți romi de prin satele din Bărăgan, tot pe la facultăți de artă, care nu aveau nici o treabă cu arta și mi-am zis că e normal să fie așa, li se acordă o șansă. Mulți și-au găsit un rost, alții din nou s-au întors sau au ajuns și mai departe. Orașul ăsta a primit de-a lungul timpului valuri și valuri de migrație, la fel ca Londra, Parisul sau New York-ul, însă toată această migrație i-a dat lui o identitate? L-a făcut mai divers, mai viu, mai „inteligent“? De ce am oare senzația că Bucureștiul e și acum, de fapt, dincolo de bruma de istorie care i-a mai rămas, un mare sat?

În ultima vreme sînt mai preocupată de orașul meu decît eram în trecut. Mă gîndesc mai mult la familia mea și la oamenii care au construit ceva aici. Și mi e ­milă de orașul acesta, mi-e milă de oamenii care au venit aici din toate părțile țării și n-au știut ce să facă cu el, cum să l locuiască. În anii ’90, bazarul de la Europa – podul Colentina – mi se părea capătul unui lumi bune posibile, dincolo de el se sfîrșea civilizația și începea mahalaua, celălalt tărîm. Comuna Voluntari, „la țară“. O „țară“ a prostului gust, a manelelor, a vilelor țanțoșe care se ridicau printre căsuțe de chirpici, a beției de la prima oră a dimineții, a kitsch-ului lălăit pe marginea șoselei, de la kebab la draperii și perdele. Mi-am tot zis că, în momentul în care marele oraș se va întinde ca o ciupercă gigantică asupra unor astfel de zone limitrofe, ele vor arăta altfel, așa cum am văzut că arată toate suburbiile marilor orașe, pline de spații verzi, lacuri și păduri. Ei bine, nu, la noi se întîmplă exact invers – asistăm la „voluntarizarea“ treptată a Bucureștiului. Și aici nu e vorba doar de administrație, e vorba de oamenii care își doresc să-și aducă mahalaua în oraș și să-l sufoce definitiv, pentru că li se permite, modelele lor fac parte, de fapt, din administrația orașului. Aș întreba-o pe doamna Firea: ce legătură sinceră, profundă are, de fapt, cu Bucureștiul? De ce și-ar dori ea să facă din orașul ăsta maltratat de un regim comunist, de un cutremur devastator, de nepăsare și de „țăranii“ care caută aici doar un sat mai mare în care să-și arate mușchii a good place to live? Însă n-o pot întreba, pe pagina ei de Facebook – persoană publică – toate comentariile negative sînt cenzurate. Pagina ei e plină de felicitări, de confetti și de baloane și, din cînd în cînd, de comentariile unor „postaci“ care o recomandă pentru alegerile prezidențiale. Noi, ăștia, din familiile Dedu, Poetaș sau alte familii mai mari sau mai mici de aristocrați, boieri, meșteșugari, industriași, cofetari care au contribuit cumva la dezvoltarea acestui oraș, n-avem nici un cuvînt de spus, orașul nu ne mai aparține. Nu mai locuim în București, locuim, de fapt, într-o prelungire a comunei Voluntari.

Mai multe